ADEVĂRUL MINCIUNĂ (6)

Legenda pretinde că într-o zi, colindând pe drumurile dintre sate, ar fi întâlnit un grup de tâlhari din renumita ceată de bagauzi ai Mâinii Albe, celebrii bandiți fără milă. Chiar și pe acele fiare crude, care nu stau la vorbe înainte de a ucide și de a jefui, Felix a izbutit să le convingă de meritul său incontestabil în prezervarea cetății și a localității. „Dacă nu aș fi fost eu omul potrivit la locul potrivit și în momentul potrivit, voi n-ați mai avea mare lucru de prădat! Așa că se cuvine să-mi mulțumiți pentru fapta mea!”. Bandiții, neobișnuiți să asculte vorbele prezumtivelor victime, au gândit că dacă-l omoară pe acest individ, n-ar prea avea ce să ia de pe el, însă se poate oricând întâmpla un alt accident la care Felix să fie din nou omul potrivit la locul potrivit și în momentul potrivit. Așa că nu l-au atins și l-au lăsat viu, dispărând în goana cailor, indiferenți la strigătele individului care le cerea răsplata pentru ce a făcut. Desigur că povestea aceasta nu pare să fi fost chiar adevărată, dar ea s-a păstrat drept fragment indestructibil din legendă și vrea să spună că dacă te pui cu individul, n-ai nicio șansă, dovadă că și cei mai periculoși tâlhari l-au lăsat nevătămat, așa cum n-au făcut niciodată cu nimeni!

CITEȘTE ȘI: ADEVĂRUL MINCIUNĂ (5)      

Felix este o prezență profund inconfortabilă. Apare ca un bărzăun, bâzâie, îi mai și înțeapă cu vorbele pe nerecunoscători, enervează pe toată lumea. Țăranii trebuie să-l suporte mai rar, Felix urmează un itinerar fix și ajunge în drumurile sale doar cel mult o dată pe lună în fiecare sat și în fiecare cătun din jurul cetății. În schimb, la șantier vine zi de zi și-și ține discursul rezemat mai nou chiar de stâlpul care a fost cât p-aici să-l strivească pe Arhitectul Constructor, dacă nu l-ar fi scăpat chiar el de la o moarte sigură, cum s-a întâmplat cu cele două calfe și cei patru ucenici victime ale accidentului. Așa că în fiecare zi, muncitorii, ucenicii, calfele și maeștri trebuie să asculte aceeași tiradă. Din nou și din nou! În timpul muncii, pe șantier este mult zgomot și rămâne o altă minune cum de ciocanele, ferăstraiele și toate celelalte scule nu pot să acopere șirul nesfârșit de vorbe ale enervantului orator. Și nu pot să-i acopere spusele nici poruncile, discuțiile și strigătele lucrătorilor.

După ce izbutește să irite pe toată lumea de pe șantier, la vremea prânzului, Felix își face traseul pe străzile orașului pe la dughene și pe la atelierele meșteșugarilor. Dar după ce pleacă din incinta viitoarei catedrale, întotdeauna are loc un accident de muncă mai mic ori mai grav. „Atât timp cât Felix se află într-un anumit loc, acolo nu se întâmplă niciodată nimic rău, însă când pleacă, întotdeauna peste doar puțină vreme urmează un necaz”. Sensul legendei se înfăptuiește de fiecare dată. Așa că doctorul Martin, când îl vede pe Felix părăsind șantierul, știe că trebuie să vină să oblojească o rană. Câteodată o mână strivită de un pietroi căzut, altădată un braț tăiat cu fierăstrăul sau chiar un accident și mai grav. Doctorul Martin nu are treabă dimineața pe șantier, câtă vreme își răcnește acolo Felix veșnicul său discurs.

După ce legenda s-a confirmat, când Felix ieșea dintr-o dugheană ori dintr-un atelier, negustorii s-au mișcat mai repede și împreună cu breslele meșteșugarilor l-au tocmit pe Zabelius, cu vin la discreție, ca să-l urmărească pe Felix și să le dea de știre când individul se apropie de casele lor. Zabelius este mulțumit, primește o băutură bună numai pentru ca să strige NUNC EST BIBENDUM![1] La auzul vocii puternice a lui Zabelius, îndată ușile prăvăliilor și atelierelor se închid. Și străzile se golesc, rămânând acolo doar copiii jucându-se și Zabelius bându-și vinul. (După cum s-a dovedit curând, legenda funcționa doar în interioare, pe stradă, în piață sau pe câmpul, pe unde a trecut individul, nu era urmat de niciun necaz.)

CITEȘTE ȘI: ADEVĂRUL MINCIUNĂ (4)

Din păcate, șantierul nu putea fi zăvorât de frica lui Felix. În schimb, s-a încercat să fie oprit să mai pătrundă în viitoarea catedrală. Doi străjeri au primit ordin să nu-l lase să intre. Atunci, Felix a bătut chiar la poarta Palatului Arhiepiscopal și aducându-i-se cazul la cunoștință Înaltului Ierarh, acesta a recunoscut că nu există o bază legală pentru a opri un enoriaș să meargă să lucreze la înălțarea viitorului lăcaș. Degeaba s-a plâns chiar Iubitul Arhitect și Constructor că individul perturbă desfășurarea în bune condiții a muncii, Arhiepiscopul – care altădată nu-i refuza nimic șefului proiectului – de data asta i-a transmis că nu există o lege care să împiedice un creștin să-și aducă aportul – oricât de modest – la edificarea sfântului edificiu. „Și să nu uităm că tocmai acest om – cu ajutorul lui Dumnezeu! – ți-a salvat viața! Chiar viața ta, care ne este atât de prețioasă”.

Neexistând, așa cum a precizat Înalt Preasfințitul, un temei legal pentru a-l împiedica pe Felix să-și petreacă fiecare dimineață pe marele șantier, cu toate măsurile sporite de protecția muncii, ori de câte ori nesuferitul pleca după ce-și termina lungul și revoltătorul discurs, intervenea de fiecare dată un necaz: ba un accident al unui lucrător, ba chiar o veste de afară cum că un copil sau chiar nevasta unui maestru a căzut în fântână și a murit sau că a fost lovită de un cal și a lăsat-o fără suflare.

„Lucrurile nu mai pot continua așa!” a spus șeful șantierului și în dimineața următoare l-a așteptat pe Felix în fața porții viitorului sfânt lăcaș.

– De fapt, ce vrei tu? Ți-am mulțumit că m-ai salvat…

– …de la moarte! a ținut să precizeze individul. Recunoaște că te-am salvat de la moarte!

– Recunosc!

– Să le spui la toți că te-am salvat de la moarte și că puteam să mor și eu… că a fost cât p-aici să plătesc cu viața mea!

– Am să le spun. Cum Felix a tăcut, Iubitul Maestru a continuat: Ți-am mulțumit că m-ai salvat… de la moarte, riscându-ți propria viață, te-am răsplătit cu un ban mare de aur…

– Doar atât valorezi tu? Toată lumea e de acord că valorezi mult mai mult!

– Te plătesc în fiecare săptămână de parcă ai lucra și tu… Ce mai vrei?

Felix a tăcut. Apoi, brusc, a încercat să-l dea pe Arhitectul Constructor la o parte și să intre pe șantier.

– Dacă ăsta ți-e mulțamul, îmi pare rău că te-am salvat! Zilele n-au intrat în sac! Oricând, poate chiar mâine, se va mai produce un accident, dar eu voi sta la o parte și doar voi râde. Abia atunci voi putea iar să râd.

– Dar spune, omule, ce mai vrei? l-a oprit șeful marii construcții.

– Dacă n-aș fi fost eu să te trag de unde s-a prăbușit coloana, pagubele ar fi fost uriașe. Felix a mai repetat o dată tot ce perora zilnic stând sprijinit de coloana 19 de pe șantier, tot discursul din fața negustorilor și meșteșugarilor, în fața soldaților și a țăranilor. Există un Dumnezeu în Ceruri și vede cât de nerecunoscători sunteți cu toții!

„Lucrurile nu mai pot continua așa!” a spus șeful șantierului în fața Consiliului Cetății. Și bărbații aceia au fost de acord că „lucrurile nu mai pot continua așa”. Nu s-a luat o decizie publică, dar chiar a doua zi s-au întâmplat trei atentate asupra lui Felix. Și toate trei au dat greș. (Auzind de ele, Arhiepiscopul a pretins că este imposibil să ucizi un creștin numai pentru că își cere drepturile pentru o faptă bună săvârșită. Iar oamenii au concluzionat că, dacă nici bandiții Mâinii Albe nu i-au venit de hac lui Felix, înseamnă că acesta nu poate fi eliminat.)

O chetă consistentă adunând o sumă destul de mare i-a fost oferită, Felix a luat punga doldora, a cântărit-o în mână și a reînceput să țipe că gestul său eroic a salvat miile de oameni de la o pagubă mult mai mare, după care a recitat cele spuse muncitorilor, meșteșugarilor, negustorilor, țăranilor, soldaților și chiar și bandiților (dacă este adevărat episodul cu aceștia).

Când toată obștea a fost mai disperată că va trebui să audă la nesfârșit răcnetele lui Felix, soluția a venit tot de la Arhitectul Constructor. El și-a amintit că pe Dealurile Rohau a rămas o veche statuie a unui erou dintr-un neam de mult dispărut. De mirare că sculptura aceea mai era întreagă… Întrunit din nou de urgență, Consiliul Cetății a fost de acord ca vechiul monument să fie adus în cetate și amplasat în mijlocul pieții.

Pe statuia ecvestră a eroului uitat a fost prinsă o tablă pe care scrie cu litere mari

FELIX SALVATORUL

din partea comunității recunoscătoare

Individul care s-a dovedit a fi omul potrivit la locul potrivit în momentul potrivit pentru a-l prinde de mâneca surtucului pe Arhitectul Constructor a fost, în sfârșit, mulțumit și și-a petrecut restul zilelor în fața statuii, atrăgându-le atenția trecătorilor că despre el, chiar despre el este vorba în măreața statuie, chiar dacă ploile și vânturile au făcut fața eroului de nerecunoscut.

După numai câteva săptămâni, într-o noapte, ceata de tâlhari a pătruns în cetate, a jefuit și a omorât, dar nu s-a atins nici de monumentul din piață și nici de Felix. Lucru ce li s-a părut supraviețuitorilor suspect și Felix a fost acuzat de cârdășie cu criminalii. De data aceasta, nu i-a luat apărarea nici Arhiepiscopul. („Nu se poate să fii lăsat în viață de Mâna Albă! Și încă de două ori!”) Așa că Felix a fost judecat, condamnat la moarte și spânzurat în piața centrală chiar de lancea din mâna viteazului FELIX SALVATORUL de pe soclul din marmură ridicat de comunitatea recunoscătoare.

Au trecut anii, au trecut veacurile, dar statuia ecvestră a rămas pe locul ei de cinste și excursioniștilor li se povestesc tot felul de legende minunate despre eroul care a salvat cetatea. Este doar în funcție de ghid, ce isprăvi extraordinare a făcut acel erou, patronul mitic al modernului oraș.

Legendele ne rămân trunchiate și puțină lume mai știe astăzi că singurul leac împotriva basiliscului este mirosul umilei nevăstuici. Dacă apropii mica nevăstuică de cumplitul basilisc, acesta va cădea pe loc de parcă ar fi fost trăsnit de fulger. Deși soluția e atât de simplă, nefiind știută, Felix mai apare ici colo printre oameni.

Nu vă mai bateți capul să socotiți cât este adevăr, cât neadevăr, câtă imaginație și câtă minciună în povestea despre baziliscul numit și Felix Salvatorul! Baziliscul le cuprinde pe toate.