ADEVĂRUL MINCIUNĂ (5)

4. Baziliscul

sau

eterna poveste a lui FELIX  SALVATORUL

Se știe că „nu numai veninul, dar chiar și numai privirea baziliscului este îndeajuns pentru a ucide”

Felix pare a fi un personaj fără vârstă: bătrânii pretind că l-au cunoscut și că nu arată nici azi mai bătrân decât l-au întâlnit în tinerețea lor. Și tot de atunci, Felix a rămas în memoria generală drept un personaj cu o prezență cât se poate de inconfortabilă. O veche prejudecată – devenită legendă – pretinde că atâta timp cât se află într-un anumit loc, acolo nu se întâmplă niciodată nimic rău, însă când pleacă, întotdeauna peste doar puțină vreme urmează o nenorocire. Credința aceasta e atât de încetățenită încât nimeni nu trăiește sentimentul de siguranță în prezența lui Felix, toată lumea fiind neliniștită încercând să ghicească ce rău va urma. Iar certitudinea unui inevitabil viitor mare necaz provoacă o teamă mai mare decât conștiența nenorocirii anunțate. (Dacă știi la ce să te aștepți, poți să te pregătești, poți să iei măsuri sau măcar poți să minimalizezi pierderile. Așa, însă, în necunoștință de cauză, rămâne doar teama ce crește până la nivelul spaimei tocmai în perioadele de liniște.)

CITEȘTE ȘI: ADEVĂRUL MINCIUNĂ (4)

Felix este o prezență profund inconfortabilă, nu numai datorită nervozității continue pe care o provoacă oriunde apare, el este o  prezență cât se poate de inconfortabilă și datorită veșnicelor sale pretenții spuse mereu pe un ton imperativ. Cu mulți ani în urmă, cam de când a pornit legenda, pe  marele șantier s-a trecut la amenajarea interiorului. Muncitorii au greșit la susținerea coloanei 19 și aceasta s-a prăbușit peste mai multe calfe și ucenici. Constructorul Arhitect, văzând cum se înclină periculos colosul, a încercat să prevină nenorocirea și a împins de acolo un băiat, dar după ce a intrat  el însuși în raza căderii, pe un al doilea n-a reușit să-l mai ajungă. Felix, găsindu-se aproape, a izbutit să-l apuce pe Iubitul Maestru de catifeaua surtucului și să-l tragă la o parte chiar cu o fracțiune de secundă înaintea izbirii de podea a coloanei. Totul s-a petrecut extrem de repede și, după zgomotul prăbușirii, câteva clipe toată suflarea de pe șantier a rămas mută și nemișcată. Până ce a rupt tăcerea Felix:

– Dacă nu ar fi fost atât de frig și n-ai fi luat pe tine surtucul, n-aș fi avut de ce te prinde ca să te pot salva!

Revenindu-și, Constructorul s-a grăbit să constate consecințele catastrofei. Și imediat i-a chemat pe toți cei aflați în jur pentru a încerca să-i scoată pe cei prinși sub dărâmături. Izbitura de podea a fost atât de puternică încât coloana s-a sfărâmat în bucăți, ceea ce a ușurat înlăturarea resturilor. Din păcate, cele șase victime descoperite n-au mai putut fi ajutate cu nimic. Iubitul Maestru a stat îndelung la locul nenorocirii pentru a le explica tuturor cauza celor întâmplate. Pe un șantier atât de mare, întotdeauna au loc nenorociri, oameni ce mor sau rămân cu sechele grave. E un lucru ce nu poate fi eliminat. Victimele sunt îndepărtate și îngropate repede pe seama celor ce finanțează proiectul, iar aparținătorii primesc o oarecare despăgubire. Apoi, în locul celor decedați, apar alți lucrători și munca revine la normal. La un normal cu potențiale noi victime. Doar Iubitul Maestru încearcă să prevină (cât se poate) alte nenorociri, prin profesionalism, prin diminuarea superficialității, prin respectarea strictă a regulilor. Iubitul Maestru, deocamdată nu are vreme să-i mulțumească lui Felix pentru că l-a scăpat de la moarte.

– Dacă nu ar fi fost atât de frig și n-ai fi luat pe tine surtucul, n-aș fi avut de ce te prinde ca să te pot salva! repetă Felix încă o dată. Și încă o dată!

Constructorul Arhitect este încă ocupat cu efectele tragicului accident.

– Stai liniștit! N-am plecat de aici! îi strigă pe un ton ce nu pare de mulțumire.

Felix este profund dezamăgit.

După puțin timp, ca o nouă consecință a prăbușirii coloanei 19, toată nava principală începe să se clatine amenințător. Din nou se lasă o tăcere generală. Din nou nu mai mișcă nimeni. Doar Arhitectul este liniștit, el știe că pericolul va trece. Și trece într-adevăr.

Când construcția pare să-și fi regăsit echilibrul și oamenii sunt rechemați la muncă, Iubitul Maestru le mai ține un instructaj, după care se întoarce la Felix. Îi mulțumește și îi oferă un ban de aur.  Felix este profund dezamăgit:

– Doar atât valorează viața ta? Apoi merge și se așază lângă un zid, fără să-și mai ia unealta cu el.

Felix stă rezemat de zid. După prăbușirea coloanei 19, se lucrează ca aceasta să fie înlocuită cu una validă. Între timp, vitralierii, pictorii, sculptorii, zidarii și tâmplarii își văd cu toții de treaba lor. Schelele par solide, zgomotul devine iarăși zgomotul oricărei zile. Ucenicii ies și revin cărând cele trebuincioase lucrului. Se aud din nou chiar și râsete. Felix stă sprijinit de zid până seara. Abia când se întunecă și oamenii se pregătesc de plecare, când vede că Arhitectul Constructor nu-i mai dă nicio atenție, se scoală de unde a stat atâtea ceasuri și părăsește și el incinta.

Peste doar câteva minute, schela de lângă peretele de la miază-zi se prăbușește și ea. Iubitul Maestru, care pleacă întotdeauna ultimul, aleargă să vadă ce s-a întâmplat. Sub scânduri mai sunt trei victime, un mort și doi răniți.

– Cât a fost Felix aici, totul a arătat bine. Și abia ce a ieșit, că s-a întâmplat și a doua nenorocire!

Vorbele acestea stau la baza legendei, deși cineva a observat că Felix a fost de față și când s-a prăbușit coloana 19. „Cât timp e de față, n-ai de ce să te temi, doar când pleacă, trimite Felix o nenorocire să-i ia locul”.

Felix este o  prezență de două ori inconfortabilă. Ba, chiar de trei ori! Pe lângă cicăleala sa interminabilă că nu este răsplătit cum se cuvine, pentru că și-a riscat viața ca să-l salveze pe Arhitectul Constructor, pe lângă faptul că, după ce pare garantul unei perioade fără probleme, cât se află într-un anumit loc, atrage o nenorocire după ce se îndepărtează, Felix provoacă neliniște tocmai că știi că trebuie se te aștepți la un necaz (CARE?), dacă în sfârșit pleacă. Acel necaz va veni imediat și iremediabil. E profund neplăcut să-l ai în preajmă, dar cel puțin la fel de neplăcut să-l vezi plecând.

Deși nu se întâmplă nimic cât este de față, repetat mereu, discursul revoltat al lui Felix e greu de suportat. Nu numai de Iubitul Maestru este atât de nemulțumit Felix, ci de toată marea comunitate de muncitori de pe șantierul catedralei. „Dacă nu i-ași fi salvat viața Arhitectului și Constructorului, în mod sigur munca de acolo ar fi fost oprită până să fie adus un nou șef al lucrărilor. Nu e ușor să găsești, cât ai bate din palme, un nou șef. Acela trebuie să fie priceput la desen, să aibă imaginație, să fie riguros, să se priceapă în toate meșteșugurile necesare pentru o construcție atât de mare și atât de complicată, să poată continua ceea ce nu a început el, să se înțeleagă cu oamenii, dar să-i și domine pentru că altfel, dacă nu l-ar asculta, activitatea toată s-ar transforma în haos. Și să fie cinstit, fiindcă pentru un asemenea proiect sunt necesare sume uriașe și nu toată lumea este în stare să se abțină să nu guste din butoiul cu miere. Să guste, să prindă gustul și să-și bage mâna cât mai adânc.

Ca să găsești un asemenea om, trebuie să-l cauți cu atenție, mai ales că arhitecții și constructorii mari, având toate calitățile enumerate – și încă multe altele! – sunt rari și prinși în alte proiecte. Și sunt și de cuvânt, așa că nu-i poți momi, cu oricâți bani le-ai oferi, să lase baltă proiectul la care s-au angajat pentru a veni la tine. Și… și să nu omitem nici că o asemenea pasăre rară are ideile sale și nu ascultă decât cu greu de pretențile ctitorilor. Așa că poate dura luni multe, chiar și ani îndelungați până să se reia munca. Între timp, oamenii trebuie să mănânce și ei și familiile lor. Echipa atât de greu adunată după gustul șefului se va risipi în toate direcțiile vântului. Și chiar dacă oamenii ar rămâne pe loc – ceea ce este aproape imposibil – nu este deloc sigur că ei, adică voi, ați fi și pe gustul noului șef.

După cum vedeți, toată lumea ar trebui să-mi spună măcar un «Mulțumesc!» pentru că l-am salvat de la moarte pe maestrul la care țineți atât de mult și fără de care, mai mult ca sigur, ați ajunge să pribegiți pe drumuri. Unde să găsească atât amar de oameni imediat un nou loc de muncă? Iar când veți da de cineva dispus să vă angajeze, văzându-vă așa de flămânzi și de disperați, vă va propune o leafă de mizerie, știind că nu-l veți putea refuza. Iar voi va trebui să-i și mulțumiți umili că ați primit măcar atât.

Acum vă dați seama de ce ar trebui ca toți să-mi spuneți măcar «Mulțumesc»?”

Nu numai pe șantier își petrecea ziua Felix cu asemenea discursuri. (De lucrat nu mai lucra defel. Când își primea totuși salariul, în loc să fie recunoscător pentru că-l obține fără să-l merite prin muncă, se arăta tot profund nemulțumit, strigând că el ar trebui să fie retribuit mult mai generos pentru că… pentru că, salvându-l de la o moarte sigură pe șef, a mântuit întreg șantierul.)

Da, nu numai pe șantier își petrecea ziua Felix cu asemenea discursuri. Când se plictisea de stat sprijinit de zid, ieșea în cetate și mergea la diferitele dughene ale negustorilor și la diferitele ateliere ale meșteșugarilor și cerea și de la ei răsplata pentru că „doar datorită lui mai există agitația numeroșilor lucrători ocupați cu construcția minunatei catedrale. Și nu numai muncitorii de acolo sunt mușteriii dughenelor negustorilor și atelierelor meșteșugarilor, dar și familiile acelor muncitori formează masa clienților. Și din ce ar trăi negustorii, și din ce ar trăi croitorii, cizmarii, tinichigii, lăcătușii, olarii și toți ceilalți cu atelierele lor cu tot, dacă oamenii ar fi șomeri, dacă n-ar mai avea bani, dacă ar trebui să plece ca să-și găsească altundeva rostul? Sigur, au mai existat nenorociri urmate de bejenii, dar uite că aici, acum, măcar pentru o vreme – cât o vrea Domnul! – lumea poate să-și ducă mai departe traiul. Mai bine ori mai puțin bine, dar totuși putând să supraviețuiască atât bărbații, cât și femeile și cârdurile de prunci. Și chiar și pentru bătrânii neputincioși se mai găsește un blid de zeamă și o bucată de pâine. Dar, dacă nu ar fi fost el, Felix, la momentul potrivit la locul potrivit, dacă nu l-ar fi salvat de la o moarte sigură pe Arhitectul Constructor, toată cetatea și toată localitatea ar fi  rămas aproape depopulată. V-ați gândit la ce v-am spus?”

Apoi îi oprea și pe soldați și le amintea și lor că „dacă nu s-ar fi întâmplat minunea – mulțumim lui Dumnezeu! – că a fost atât de frig pe șantier și că șeful a trebuit să-și îmbrace surtucul, el, Felix, aflat la momentul potrivit la locul potrivit, n-ar fi avut de ce să-l înșface pe Arhitectul Constructor ca să-l salveze de la o moarte sigură. Iar dacă șeful ar fi murit, șantierul măcar pentru o vreme s-ar fi golit de mulțimea de muncitori și voi n-ați mai avea pe cine apăra la nevoie într-un loc tot mai pustiu. V-ați pierde slujba și ar trebui să vă câștigați traiul altcumva. Cum? Credeți că e ușor în vremurile noastre atât de vitrege să o iei de la capăt? Păi, mai ales, pentru voi, care nu vă pricepeți la nicio meserie! Vă dați seama ce soartă v-ar fi așteptat, dacă n-aș fi fost eu să-l salvez de la moarte pe omul care conduce șantierul?”

Mai sus, adică până chiar la Arhiepiscop, Felix n-a îndrăznit să meargă pentru a-și cere răsplata, dar era convins că și Înalt Preasfinția Sa este la curent cu „chestiunea” lui. (Și, într-adevăr, Stăpânul a aflat „chestiunea” și l-a chemat la El și i-a mulțumit personal, ba l-a lăudat și i-a mulțumit, în fața mulțimii, chiar și de la amvon, într-o predică.)

„Doar atât?” Doar atât!

Când s-a făcut vremea mai frumoasă, Felix a ieșit dintre zidurile cetății și a colindat satele, informându-i și pe țărani cât de recunoscători trebuie să-i fie. „Voi știți ce s-a întâmplat pe șantierul viitoarei catedrale? Ați aflat că niște proști n-au ascultat întocmai poruncile și au ridicat o coloană fără s-o ancoreze cum trebuie? Șase dintre acei muncitori ignoranți și superficiali au plătit cu viața greșeala lor, dar era să moară și mai marele lucrărilor, dacă nu l-aș fi tras eu la timp de acolo. Păi, dacă ar fi murit și șeful șantierului, până să fie adus altul, munca s-ar fi oprit, iar lucrătorii ar fi ajuns la sapă de lemn și ar fi trebuit să plece care încotro. Cetatea și frumoasa localitate ar fi rămas pustii pentru că nici ceilalți oameni, negustorii și meșteșugarii, n-ar mai fi avut mușterii, așa că ar fi trebuit să plece și ei. Și ar fi plecat și ostașii și n-ar mai fi rămas decât călugării. Monahii au grădinile lor și își lucrează și ogoarele singuri, așa că voi n-ați mai avea cui să vă vindeți cerealele, legumele și fructele, orătănile și vitele. Ați rămâne voi ca animalele în țarcuri. Dacă ar veni tâlharii, n-ar avea cine să vă apere. Iar tâlharii vin întotdeauna acolo unde pot prăda mai ușor. Nu merit eu o mulțumire din partea voastră pentru că vă puteți duce mai departe traiul așa ca până azi?”

Oamenii l-au ascultat, s-au mirat, și-au făcut de mai multe ori cruce și tot discută cele auzite. I-au și mulțumit, dar nu s-au gândit să-l răsplătească material.