ADEVĂRUL MINCIUNĂ (11)

8. Krakenul

între Fake News și adevăr

De multe ori când mințim, ajungem să fim convinși de cele afirmate, iar cu cât perseverăm în minciună, aducem argumente și răspundem la observații, cu atât suntem mai siguri de „adevărul” expus. Până acolo, încât resimțim drept jignire personală dacă mesajul nostru este pus la îndoială.

Dar se întâmplă – nu o dată – ca „minciuna” să se confirme, uneori chiar și fără ca autorul ei să fie implicat. Minciuna devenită adevăr este acceptată cu aceeași naturalețe, pe cum a fost până atunci negată drept „eroare” sau chiar drept „prostie”.

Argumentele pro și contra pot veni în timpul disputei începute imediat după emiterea informației, însă pot apărea și mai târziu (chiar mult mai târziu), precum… și mai devreme (chiar mult mai devreme) pe baza unor documente descoperite de specialiști. Aceste veșnic posibile contraziceri fac să extragă din orice subiect atât eroarea (minciuna), cât și adevărul, demonstrând mereu că adevărul și minciuna coexistă în interiorul tuturor lucrurilor. Sfidând timpul tradițional, părerile din trecut se duelează cu cele din viitor, ce a fost știut cu ce va fi știut. Totul ACUM! În veșnicul ACUM.

Omul scormonește cu încăpățânare pământul și nu-i dă de capăt: arheologii scot mereu la iveală artefacte din lumi de mult dispărute. Întrucât Terra este acoperită 71% cu apă, toată această suprafață, precum și adâncurile ei, este mult mai puțin cercetată, deși a provocat dintotdeauna curiozități, spaime și speranțe. Miturile lumii povestesc despre eroi și peisaje în narațiuni venite să explice ceea ce nu poate fi explicat. Pe măsură ce au plecat tot mai departe spre orizontul de neatins, cei norocoși, că au izbutit să se întoarcă, au povestit, iar cei ce i-au ascultat au povestit și ei. Și nu numai aezii au preluat din relatările auzite și le-au răspândit. Și filosofii și-au dat cu părerea și s-au mai certat și între ei. Tainele mărilor au fost folosite pentru a susține ipoteze greu de verificat doar prin puterea rațiunii și a imaginației. Imense balene feroce, calamari monstruoși, narvalul (sau licornul marin) cu dintele uriaș capabil să învingă toate otrăvurile și să sporească poftele bărbaților și femeilor, krakenul cu tentaculele suficient de mari pentru a putea „îmbrățișa” o corabie și a o duce cu echipaj cu tot în adâncuri. Și câți alți monștri nu s-au ivit născuți din spaimele ce nu i-au ocolit niciodată pe navigatori. Niciun loc de pe solul terestru n-a stârnit atâta groază ca apa: nu numai furtunile cumplite, dar și valurile calme din care poate ieși oricând un răpitor feroce umplu fantezia în lungile perioade, unde nu există decât ocean și cer. Când cauți în subsol urmele unor civilizații dispărute, nu ai de ce să-ți fie frică pentru viața ta, chiar dacă și unele morminte sunt prevăzute cu capcane. Pământul solid nu sperie ca apa. Ea te poate scufunda în cele mai inimaginabile locuri populate de creaturi feroce. Fiindcă nu știi ce ți se poate oricând întâmpla și, mai ales, după ce ai aflat despre groaznicele ființe marine din mărturiile unor oameni – ce le-au auzit și ei doar din terțe surse – când te afli pe suprafața apei, monștrii bântuie de peste tot, atât din jurul nemărginit, cât și din inconștient.

După ce regele Sverre al Norvegiei a scris în AD 1180 că ar fi văzut cu ochii săi un kraken, relatările au răscolit miturile, iar tot mai mulți navigatori, în special nordici, au depus și ei mărturie despre „calamarul kraken” monstruos și înfricoșător. Și nu era puțin lucru să te poți lăuda că ai supraviețuit unei asemenea întâlniri cumplite.

Dar nu numai în preajma Scandinaviei și a Islandei au fost menționați krakeni. Ei au fost prezenți, chiar dacă sub alte nume, în mai toată mitologia neamurilor riverane mărilor. În Grecia lui Perseu și a lui Heracle, în legende, acei monștri marini erau cunoscuți drept Cetus (Ketos). Perseu ar fi salvat-o pe Andromeda din tentaculele lui Ketos[1]; iar Cetus a dat și numele unei constelații. (pomenită încă de Ptolemeu în Almagest.) De altfel, descrierea krakenilor diferă, ei fiind notați când drept calamari uriași („cu o lungime de până la doi kilometri și jumătate”!!!), când drept șerpi sau drept alte creaturi ale oceanelor. Cetus înseamnă în limba latină balenă…

Creatura fiind pomenită, într-o formă sau alta, pe cele mai diferite meridiane, este firesc să se fi colportat povești departe de a fi identice. Mai ales înfățișarea krakenilor oferă numeroase variante, de la forme de pește, de balene, la animale terestre cu corp acoperit cu blană și cap de reptilă etc. Iar fiecare variantă are susținători pasionați. Cel care este de altă părere minte. Astăzi, pe măsură ce tehnica a făcut posibil ca omul să poată coborî tot mai adânc în abisul întunecat, cercetătorii pot vedea cu ochii lor sau percepe cu ajutorul sondelor ceea ce se întâmplă la momentul acela în straturile la care au reușit să ajungă. Totuși, în paralel cu cele reperate și filmate, criptozoologii susțin existența, și în prezent, de specii ale unor ființe care ar fi supraviețuit marilor dezastre prin care a trecut Pământul. Ei caută dovezi despre Nessie, cum îl alintă pe monstrul din Loch Ness, despre Yeti ori despre Bigfoot. Și, desigur, arheologii creaturilor dispărute au și ei susținerea unor persoane care pretind să fi văzut „cu ochii lor” făpturile pomenite. Ba, mai mult, uneori asemenea întâlniri chiar se întâmplă. Sau par să se întâmple. De pildă, în mass-media a apărut pe larg o știre despre cum Sofia Alonso-Mossinger, o studentă a Universității din Bristol, a găsit într-un colet comandat de pe Shein, o ființă vie necunoscută. Cu ajutorul colegilor, a transferat intrusul către experți. Până la urmă, creatura a fost consemnată a fi fost un scorpion. În continuare, știrea s-a îndreptat doar spre modul cum a putut să se insinueze bestia veninoasă în colet. Altădată, asemenea întâlniri nu reușesc să fie descifrate de specialiști. Pe internet găsim numeroase exemple, cum e și creatura găsită de o tânără pe o plajă din Australia: „Un videoclip filmat de Jem arată ciudata creatură marină pe nisip, un amestec de galben, negru și roz. O gaură mare pentru ochi poate fi văzută în ceea ce ar putea fi capul său. O aripă este vizibilă pe o parte, dar tot ce rămâne din partea din spate a animalului sunt câteva oase” etc. Cu fotografia în față, experții n-au ajuns la un numitor comun în privința identificării ciudatei ființe. Unul a declarat că spinii mari de-a lungul coloanei vertebrale sugerează un pește teleost sau osos de mari dimensiuni, altul a adăugat că era un tip de pește-balon, mai exact un pește-porcupin. Și alții au mai spus că „era un ton, un pește-balon foarte mare sau un pește-porcupin”. Deși, toți au sugerat că era vorba deapre un pește „au refuzat să numească o specie din cauza stării avansate de descompunere a animalului.” Exemplul acesta este interesant, pe de o parte, pentru că ființa a fost văzută și filmată, a fost declarată că ar aparține unui soi necunoscut de pește și, totuși, specialiștii nu s-au putut pune de acord. Pe de altă parte, este un exemplu despre o ciudățenie azvârlită de valuri pe uscat.

Am putea spicui numeroase alte exemple, dar esențialul rămâne: cât este adevăr și cât este iluzie, impresie, eroare (minciună?) în asemenea cazuri? Și, mai ales, cine are autoritatea de a defini cu exactitate ce este adevăr și ce este minciună, când balanța se înclină succesiv când într-o parte, când în cealaltă?

Și mai complicate sunt cazurile unde creatura numită n-a fost niciodată documentată. Dovezile despre monstrul din Loch Ness existră doar prin mărturii ale unor persoane, fotografii și înregistrări cu sonarul, dar probele materiale referitoare la Nessie sau cel puțin la ființe asemănătoare lipsesc – exemplare vii ori schelete, măcar oase disparate sau țesuturi. Totuși, făptura aceea – reală sau nu – și-a câștigat o imensă popularitate, fiind unul dintre subiectele cele mai populare ale criptozoologilor. Povestea a început în anii treizeci ai secolului XX, când o pereche ar fi zărit monstrul ieșind din lac și traversând plaja în drum spre țărm. Cum pe nisip au rămas urme vizibile ale amfibiului patruped, acestea au cântărit mult pentru veridicitatea informației. Adevăr? Fotografiile examinate la Muzeul de Istorie Naturală din Londra au conchis că urmele proveneau de la un hipopotam… Fake News! Totuși, mai ales după ce a apărut o imagine cu capul pe gâtul lung ieșind din apă, subiectul a revenit în presă și pentru multă lume Monstrul din Loch Ness a rămas răsfățatul Nessie. O nouă ipoteză l-a socotit un ultim supraviețuitor al plesiozaurului acvatic, specie dispărută împreună cu ceilalți dinozauri. Apoi, de prin AD 1960, Nessie a fost căutat de specialiști cu sonar și s-au descoperit în adâncuri obiecte care se mișcau, însă care nu puteau fi identificate. Deci, posibil ca Monstrul din Loch Ness să nu fie doar o minciună? Să existe cu adevărat? Mai ales că și ulterior, pe fotografii subacvatice s-a relevat ceva ce ar putea fi o uriașă înotătoare ca a unui plesiozaur. Criptozoologii nu s-au lăsat, au urmat și alte expediții la Loch Ness, dar nimic nu garantează că acolo s-ar ascunde un monstru. Adevăr sau minciună? Legendele abundă și îi includ pe Sfântul Colomban, pe Walter Scott și pe mulți alții în relatările despre Nessie, iar întreaga zonă câștigă prin turism. De pe internet aflăm că „în orășelul Drumnadrochit se găsește Centrul Oficial de Expoziții dedicat Monstrului din Loch Ness, unde organizatorii încearcă din răsputeri să convingă turiștii că Nessie există, recurgând la prezentări de filme și la diverse exponate. De credința în existența monstrului depinde bunăstarea întregii regiuni.” Reclama face toți banii, iar un mister pare elucidat drept adevăr în favoarea unei întregi comunități. Iată cum niște cărți bine jucate pot înclina balanța în favoarea adevărului în echilibrul atât de fragil cu posibila minciună.

[1] Povestea Andromedei cunoaște și alte variante, printre care cea pornind de la regele Cefeu al Etiopiei și a soției sale Cassiopeea, Andromeda fiind fiica oferită drept jerfă unui kraken. Înlănțuită de o stâncă, ar fi fost eliberată de Perseu, înainte ca bestia s-o ajungă.