ADEVĂRUL MINCIUNĂ (17)

Dintre cele patru moduri ale cunoașterii stabilite de Spinoza, „1) din auzite, 2) dintr-o experiență nelămurită întâmplătoare, 3) prin deducerea experienței unui lucru din altul, 4) prin perceperea esenței unui lucru sau a cauzei sale celei mai apropiate” [1], justiția se folosește mai ales de cel de al treilea mod dintre cele enumerate. Însă, de obicei, adevărul ne apare diferit doar „în funcție de unde privești subiectul”, spun cei mai mulți oameni,. Dacă acceptăm acest lucru, acceptăm și faptul că adevărul are soarta unei anamorfoze, care, așa cum am citat, este chiar „o proiecție sau perspectivă distorsionată sau deformată, a cărei reconstituire se poate face cu ajutorul unor ustensile speciale sau privind dintr-un anumit punct”. Or, în orice proces, care se respectă, cauza este privită – și descrisă! – din mai multe perspective. Apărătorul este cel ce dorește să impună o realitate cât mai diferită de cea exprimată de acuzator, astfel încât adevărul său să fie convingător în ochii instanței, în niciun caz să nu fie perceput drept o „perspectivă distorsionată sau deformată”. Iar acuzarea, tocmai astfel dorește să fie asimilată pledoaria avocatului, adică drept un adevăr eliptic, distorsionat sau deformat. Adevărul căutat de justiție, luând în cadrul dezbaterilor forma unei anamorfoze, este într-adevăr privit din mai multe direcții, cu toate că investigarea modernă beneficiază de instrumente tot mai sofisticate.

Pentru ceea ce s-a petrecut în Camera 23 a Tribunalului, ne vom referi mai ales la încăpățânata, și atât de strania referire a Maestrului Ludovic L.: la exemplul anamorfozei, axolotului și a bleimmeșilor. Maestrul Ludovic L. face întotdeauna neîncăpătoare pentru public sălile de dezbateri, întrucât ingenioasele sale intervenții sunt mereu originale și bogat documentate. Pentru mediatizata speță „ Statul vs. Baumann”, a venit cu voluminoasa sa servietă căptușită cu cărți și diafilme. Pe ecranul acceptat de instanță, asistentul Maestrului a postat pe rând mai multe anamorfoze celebre: Creierul ascuns al lui Michelangelo de pe tavanul Capelei Sixtine, O mare locuită de Gauguin, Voltaire printre călugăriţe de Dali și, desigur, Ambasadorii lui Holbein. Ludovic. L. și-a pregătit, ca de obicei, pledoaria asemenea unui spectacol: asistentul a glisat ecranul de la stânga la dreapta, de la dreapta la stânga și iarăși de la stânga la dreapta, iar Maestrul le sublinia „spectatorilor” (procuror, grefier, jurați, public, dar în primul rând, estrada judecătorilor) personajele care apăreau și dispăreau de pe tablouri în funcție de locul de unde erau privite. „Tehnica aceasta nu este utilizată doar în Europa, a spus Ludovic L., anamorfozele există și la antipozi!”, iar pe ecran, mânuite de asistent, s-au plimbat Valurile lui Hokusai, Peisajele Zen ale lui Hiroshige și Stampele lui Utagawa Kunioyoshi. „Unde este Voltaire și unde sunt călugărițele? Unde este craniul din fața ambasadorilor? Care este realitatea văzută de ochii privitorilor și care este iluzia? Adică, decideți-vă, unde este adevăr și unde este minciună?” Publicul stătea ca la teatru. Și judecătorii s-au lăsat prinși de spectacol. Doar celebrul procuror dr. Rognavaldur Psk i-a readus înapoi în Camera nr. 23 a Tribunalului.

– Onorată Instanță, îmi permit să amintesc că suntem la un proces unde se judecă un caz extrem de grav – o crimă! – și nu la un spectacol de prestidigitație!

– Așa este, a decis Președintele dr. Robert van Hutte. Poftesc apărarea să se concentreze pe subiect.

– Îmi cer mii de scuze, dacă nu am fost suficient de explicit! Ceea ce am arătat aici se pliază perfect pe speța în cauză și, înainte de a trece le explicații, rog să mi se ofere permisiunea de a mai aduce un singur adaos la cele arătate mai înainte. Un singur adaos, o probă importantă pentru a dovedi cât de șubrede sunt acuzele aduse mandanților mei! Judecătorul dr. Robert van Hutte, un profesionist cu mare experiență, simte întotdeauna atmosfera din sală. Fără a se lăsa niciodată influențat de ea, procedează în așa fel încât să nu se poată afirma că a fost ceva omis: orice amănunt, oricât de nesemnificativ, mai bine să fie invalidat, decât să nască argumente pentru un eventual apel. Într-adevăr, deciziile date de dr. van Hutte foarte rar au fost atacate.

Acel „singur adaos admis” a fost, de fapt, două adaosuri: pe ecran a apărut imaginea în mișcare a unei creaturi mărunte și apoi desene cu „ființe umane fără cap”. Pentru primul filmuleț, avocatul a explicat că micuța creatură este un axolot, o salamandră pedomorfă trăitoare în apele din America de Sud, mai precis în ape din Mexic. Iar în legătură cu reproducerile desenelor cu oameni fără cap, dar cu ochi și gură pe piept, a explicat că este vorba despre o populație atestată istoric în Nubia, descrisă de „autori aflați deasupra oricărei suspiciuni, cum a fost chiar și Herodot, „părintele istoriei”. „Am prezentat aceste imagini drept probe pe baza faptului că ele fac parte din bagajul de cunoștințe pomenite de mult, atestate, dacă pot să spun așa – nu simple invenții!”. După care a revenit la locul său, nu înainte de a se inclina asemenea unui artist în fața publicului. Șezând, a păstrat o mină triumfătoare, dând de înțeles că nu mai e nevoie de alte lămuriri, întrucât ceea ce a vrut să demonstreze a demonstrat.

După câteva secunde de liniște, entuziasmul a fost din nou întrerupt de doctorul Rognavaldur Sicl:

– Onorată Instanță, nu putem să nu apreciem ingeniozitatea și indiscutabila erudiție a stimabilului meu oponent, dar trebuie să revin cu precizarea că ne aflăm la Tribunal și nu la o conferință de popularizare a științei.

– Așa este, a spus Președintele. Poftesc din nou apărarea să se concentreze pe subiect.

– Iar eu îmi cer iarăși scuze că poate nu am fost suficient de clar, ca să nu mai fie necesare și alte lămuriri pentru a conchide fără dubii că inculpații, frații Marius și Mario Baumann, precum și domnul Alex nu au nicio legătură cu faptele incriminate. Poate voi fi scuzat dacă declar că m-am oprit cu demonstrația nevrând să mai răpesc inutil din atât de prețiosul timp al tuturor celor de față și, desigur, în primul rând, prețiosul timp al Onorabilului Președinte.

Procurorul dr. Rognavaldur Psk:

– Repet pentru a treia oară, Onorată Instanță, stimabilul meu oponent cred că a confundat locația și îl rog să revină în această sală a Tribunalului!

Maestrul Ludovic L. (pe care nu-l cheamă Ludovic L.):

– Desigur, desigur! În cazul acesta voi expune mai precis modul în care axolotul, blemmyeșii și anamorfoza desființează practic orice suspiciune la adresa inculpaților. Pentru că axolotul, blemmyeșii și realitatea anamorfozelor nu pot fi citate la bară, rog să fie audiat ca martor excepționalul profesionist care este comisarul de poliție Wat Bolmes.

Și după ce subcomisarul Bolmes a depus jurământul ca martor:

– Domnule comisar…

– Subcomisar!

– Pentru mine sunteți deja comisar! Așadar, dumneavoastră ați condus pe teren ancheta privitoare în cazul morții suspecte a Baronului Alois von Rombart?

– Da.

– Când ați ajuns la locul faptei, ați știut că axolotul, acea creatură mică, pare să fie singura ființă cu  proprietatea extraordinară de a-și regenera diferitele părți ale corpului, dacă le pierde indiferent în ce mod? Imaginați-vă că-și pierde un ochi sau o înotătoare. Sau că nu-i mai funcționează un organ intern. În cazul axolotului, toate aceste traume dispar fiindcă le poate reproduce. Știați acest lucru? Ca să nu fie dubii, Onorată Instanță, am adus o bancnotă din Mexic în valoare de 50 de pesos care poartă ca desen un axolot. Și, probabil că nu știți nici că axoloții comunică între ei prin feromoni. Așadar, când ați ajuns la corpul neînsuflețit al Baronului, ați știut de existența axolotului?

– Corect! Până azi n-am știut că există niște ființe ce-și pot regenera organele pierdute.

Maestrul Ludovic L. afișă o față plină de zâmbet și reveni la locul său.

Procurorul dr. Rognavaldur Psk:

– Ce relevanță are?

Președintele dr. Robert van Hutte:

– Dacă nu mai aveți de pus întrebări martorului, vă rog să explicați ce legătură are un animal din