ADEVĂRUL MINCIUNĂ (15)

Procesul a fost consemnat chiar și la mii de kilometri distanță de Monteline, tocmai în codicele mănăstirii alpine Ferme zu Chiuso, unde, cum am spus, Madelene Bleitspaas, fiica lui Mario, a fost admisă ca novice și unde este notat că nu a mai revenit niciodată. Soția lui Mario, Ruth, a murit acolo călugăriță în A.D. 1568, drept sora Madelaine. Sumare, datele din codice sunt confuze, nefăcându-se distincția dintre cele două Madelaine/Madelene.

Într-o așezare destul de izolată și cu mai puțin de 1500 de locuitori, e greu să te miști neobservat. O femeie a pretins că l-a văzut într-o noapte cu doar câteva zile înainte de a fi fost găsit mort farmacistul, pe Gregorius Bleitspaas, fiul mai mic al lui Mario, furișându-se acasă. De Gregorius nu s-a mai știut nimic de când a plecat pe mare. Vecină gard la gard cu spițerul, ea l-ar fi zărit pe tânăr urcat pe zidul dinspre grădină și aruncând ceva în gospodăria lui Deziderius Artamanus. Când i-a spus brutarului ce a văzut, acesta a negat categoric susținând că, din păcate, nu mai știe nimic de mezinul său.

Mai târziu, din jurnalul lui Octavio Pedres, secund pe una dintre caravelele lui Columb, aflăm că o barcă a acostat la Yucatan și că a revenit cu tot felul de lucruri din schimburi cu indigenii. Mateloții nu și-au dezvăluit toți „trofeele”, printre ei tânărul Bleitspaas. El a adus și un borcan bine închis, despre care a prevenit tot echipajul de „cumplita otrava vie” pe care o conține.

Procesul în care au fost implicați toți membrii familiei brutarului a intrat în impas, toți cei patru învinuiți surprinși în casa decedatului murind subit secerați de aceeași boală de care s-a prăpădit și spițerul mag. Cum Gregorius văzut doar de vecina spițerului n-a mai fost pomenit vreodată, odată cu el, familia Bleitspaas a dispărut pentru vecie.

Judecătorii Sfântului Oficiu s-au dovedit profesioniști. După ce au susținut câteva slujbe în fața clădirii, au dispus incendierea laboratorului vrăjitorului, cu tot cu hoitul și cu întreaga casă cu diavoli. După ce gospodăria lui Deziderius Artamanus a fost blestemată și dată flăcărilor, focul purificator a stârpit diavolii cu vrăjile lor cu tot, iar molima a dispărut la fel de brusc precum a apărut. Procesul morții spițerului nu era de interesul Sfântul Oficiu. (Mai ales că și trei dintre anchetatorii care au fost în clădire au murit. Drept urmare, incidentul n-a fost popularizat, după cum s-ar fi cuvenit, drept pildă pentru toți oamenii, ci doar pomenit sec în scripte. Dacă au pătimit și cei trei oficiali, înseamnă că s-au lăsat și ei prinși de diavoli, ceea ce nu era un caz de laudă.)

Suntem în perioada începutului Sfântului Oficiu. După ce în A.D. 1483 a fost numit Mare Inchizitor Tomas de Torquemada, s-a pornit o cruciadă nemiloasă împotriva vrăjitoarelor, a evreilor și a maurilor. Continuând liniile acestuia, urmașii săi au avut și alte priorități. De pildă, Alonso Manrique (1523 – 1538) a pus accentul și pe procesele contra luteranilor și altor deviaționiști de la catolicism, iar Marele Inchizitor Diego de Landa Calderón, (1524 – 1579) în calitate de episcop în Yucatan (Mexic), unde a și murit, a dus o campanie împotriva idolatriei, și a sacrificiilor umane ale băștinașilor. Odată cu sfârșitul epidemiei, datorită intervenției profesioniste a Inchiziției, s-a terminat și procesul familiei lui Mario Bleitspaas.

În schimb, după câțiva ani a venit la Monteline un bărbat care s-a prezentat a fi fost fiul lui, Gregorius, cu o mexicană. Îl chema Xavier Smit, nume desigur preluat. Cum întreaga familie Bleitspaas a dispărut după ce a fost surprinsă în casa spițerului, acel Xavier a reclădit și reorganizat brutăria. Despre el putem afla mai multe din arhiva Primăriei. Pentru a păstra continuitatea șirului, istețul Dan Adam l-a pomenit pe brutarul Xavier drept urmașul familiei Bleitspaas. Și nu se poate spune că arhivarul nostru nu dispune de un real talent de scriitor. El a știut să înnoade diferite elemente disparate și – ceea ce este cel mai remarcabil – le-a lipit de nume reale (dar și inventate…) cu notorietate în istorie și în prezent. Așa cu Marele Inchizitor Diego de Landa Calderón, episcop în Yucatan, ce s-ar fi întâlnit cu un misionar franciscan, fratele Jean; așa și cu „Războiul moliilor”, care a devenit popular în presă și pe rețelele de socializare. (Sunt oameni care-și dedică timpul și energia, unii întreaga viață, acestor subiecte de nișă – subiecte aproape străine de preocupările celorlalți. Dar chiar și în acele oaze atât de speciale, apar imediat și alții, ce-și revendică expertiza în domeniu. Este adevărat că nimeni nu a negat contribuția majoră a doctorului Raimon St. Haller, însă au apărut și voci care l-au contrazis în anumite afirmații punctuale. Printre cei mai infocați polemiști, Gregor A. Sardac a strecurat, deocamdată printre multe aprecieri, că eminentul cărturar n-a luat în seamă că o specie mică (Molia colibri, denumită științific Macroglossum stellatarum) este migratoare, fiind capabilă să zboare mii de kilometri spre sud, respectiv spre nord. Or, dacă este așa, atunci povestirea populară „Dragostea din depărtări” nu reprezintă decât o eroare. (În textul numit, o femelă de molie colibri își depistează cu ajutorul feromonilor perechea la mare distanță și  păzește ouăle până ce trec prin stadiile de larvă și pupă, devenind fluturi maturi – „un imn al devotamentului matern”. Sfârșitul este trist, când molia matură își ia zborul, devotata molie mamă moare.) „Este credibil că mama moare, viața unei molii mature se termină curând după ce larva se descurcă singură. O molie adultă trăiește puțin, doar câteva zile, deci n-ar avea cum să asiste la toată metamorfoza puiului, mai ales dacă este și o vajnică migratoare. Poate că n-a fost bună alegerea speciei pentru eroina acestei povestiri. Iar narațiunea se dovedește o prostie!” Dr. Haller a răspuns că „nu el a născocit pilda, că a preluat-o dintr-un almanah, unde exemplul pentru devotamentul matern este atribuit celei mai mici molii. Iar una dintre cele mai mici molii, trebuie să recunoască și domnul Sardac, este molia colibri. Desigur doar dacă are habar de ea.” Ultima remarcă l-a enervat pe domnul Sardac, așa că a revenit cu un ton mai puțin elogios la cele două acuze. Doctorul Haller a adus în discuție almanahul respectiv și a declarat că „lucrurile sunt suficient de clare și că nu mai e nevoie de niciun alt argument.” S-a ajuns la fraze mai dure, chiar la invective… și la un proces. Certându-se tot mai abitir, ambii domni erau mulțumiți. Ei, care n-au fost niciodată măcar pomeniți în presă, au devenit eroii unor serii de articole, interviuri și reportaje, așa cum nici micuța molie nu a sperat vreodată să devină celebră măcar pentru o singură zi. „Războiul moliilor” a devenit deliciul publicului.) La fel ca numele atestat al Episcopului de Yucatan, la fel cum datele despre familia Bleitspas sunt verificabile în arhiva de la Berglein, chiar și un simplu fragment din povestea moliei cu care a fost bombardat publicul a adăugat credibilitate arborelui genealogic al domnului profesor Gregor Schmidt.

Revenind la familia Bleitspaas, despre care am început aceste rânduri, veți întreba din nou, ce legătură are acest scandal mediatizat în secolul XX cu un proces care a început în vechiul Monteline în anul 1504? Ce legătură? Familia Bleitspaas a intrat în ecuație pentru ca arborele genealogic comandat să aibă rădăcini cât mai adânci, devenind cu atât mai valoros.

Domnul Dan Adam, după ce a publicat două romane, a dat de un izvor bogat pentru următoarele lui scrieri: arhiva. Și totul s-a datorat profesorului Schmidt, doritor de titlu nobiliar. Dan Adam a descoperit că narațiunile bazate pe nume și evenimente, ce au trecut pe la urechile oricui, chiar dacă au rămas în memorie fără intenție (mai ales acestea, cele doar rătăcite printre miile de lucruri aflate) par veridice. Iar el, având la dispoziție tot ce a rămas dintr-o localitate reală, a știut să însăileze o istorie nu numai cu date și nume, cu evenimente și trimiteri la alte „surse sigure”, ci împănată și cu intrigă. Luând exemplul lui Dan Brown și a lui Umberto Eco, a creat o poveste cu un lanț de personaje venite din 1504 dintr-o localitate cu nume diferite în evoluția ei – Monteline – Montmar – Berglauf – Berglein. Pentru cei puțini care, citind cartea, au dubii în privința autenticității ei, nefiind cuceriți suficient doar de narațiune, autorul face bogate trimiteri bibliografice, subliniază că, din păcate, din arhivă lipsesc mai multe perioade[1] și, ca lucrurile să fie și mai clare, mai aduce din documentele cunoscute și „amănuntele necunoscute[2]” ale unor personaje notorii. O proză bazată pe erudiție!

Talentul arhivarului scriitor este copleșitor. De pildă, cum pentru perioada 1521-1553 nu există documente, inventează biografii  spre a nu a lăsa locuri goale în succesiunea necurmată a strămoșilor lui Gregor Schmidt. Apoi, din nou din arhivă (?):  In 1553 s-a născut la Montmar Jean Schmidt (m. 1602 la o locație necunoscută), fiul lui Xavier și al Mariei. Jean Schmidt ar fi fost brutarul localității. (De fapt, Jean Maus!!!)  Familia Bleitspaas nu mai este de găsit, fiind dispărută în perioada cât lipsesc datele. Jean a fost matelot pe corabia Artemis cu care a ajuns în Brazilia de astăzi. De anul nou 1574 revine la Montmar (fost Monteline) În februarie 1574 pleacă din nou cu nava Artemis și este dat dispărut după ce corabia naufragiază pe coastele Irlandei.

Misiunea lui Dan Adam de a oferi un arbore genealogic apt să preia o valoare oficială a fost mult ușurată de unul dintre harnicii săi predecesori, Raul Stranfort, primul care a creat arbori genealogici, aducând venituri frumoase domnului Primar, Primăriei și… lui însuși. Mergând pe linia deja deschisă, Dan Adam și-a putut intitula lucrarea „Molia, o poveste adevărată”, iar faptul că a folosit un format de lucrare științifică cu numeroase note la subsol și o bogată bibliografie a impresionat. Intriga romanului a devenit fapt istoric și a căpătat un interes sporit.

Bineînțeles că au existat și modificări după ce profesorul a găsit inadvertențe crase. De exemplu, de ce a fost înnobilat de Regina Elisabeta Sir Jean? Un Sir Jean înnobilat de Regina Elisabeta, când în istorie este atestat un Sir Jean de Carrouges IV  (c. 1330 – 1396), cavaler francez din Normandia, duelist faimos și luptător temut în campaniile amiralului Jean de Vienne împotriva Angliei? Scriitorul găsește un răspuns și nu un răspuns oarecare, ci unul care să dea o și mai mare savoare cărții: ceea ce se știe despre John Dee (1527 – 1608) este că a fost unul dintre cei mai importanți sfetnici ai Reginei Elisabeta I a Angliei precum și un savant poliglot pentru care știința și magia fac parte dintr-un trunchi comun. Mai puțin cunoscut este că Dee a fost inițiatorul și organizatorul sistemului modern de spionaj, calitate în care a adus imense servicii Coroanei. (După chipul lui, Ian Fleming a creat personajul James Bond, Agentul 007, o serie de romane de mare succes, mai ales după numeroasele ecranizări.)  Chiar dacă este un anacronism major, procesul privind moartea farmacistului mag Deziderius Artamanus având loc în 1504, cu 23 de ani înaintea nașterii lui John Dee, intriga romanului lui Dan Adam e prea atractivă pentru ca eroarea să fie luată în seamă. Așadar, Gregorius, fiul lui Mario Bleitspaas, revine pentru o noapte la Monteline cu borcanul adus din Brazilia pentru a răzbuna și elibera familia sa de sub tirania ticălosului vrăjitor. În misteriosul borcan a adus din Brazilia o cultură de molii, dar nu orice fel de molii, ci chiar Lonomia obliqua cea ucigașă în forma larvară prin veninul ei letal. Vecina, care l-a văzut noaptea sărind gardul în curtea spițerului, a avut dreptate! Tânărul a împrăștiat acolo larva atât de periculoasă.

Apoi Gregorius a plecat în Normandia, a fost recrutat de John Dee, care i-a schimbat numele în Jean Schmidt și i-a fabricat o biografie cu origini în Monteline, unde a trăit într-adevăr brutarul Jean Schmidt și descendenții săi, așa cum am arătat mai sus. Meseria de spion s-a dovedit ereditară. Jean și cei doi fii ai săi au continuat să lucreze pentru Regatul Unit, după ce tatăl a urcat în ierarhia organizației, a fost înnobilat și a coordonat întregul teritoriu francez.

Povestea aceasta are un epilog fericit:

1. Profesorul Gregor Schmidt a început demersurile pentru a-și dobândi titlul nobiliar, una dintre principalele piese la dosar fiind arborele genealogic atât de frumos realizat în Alsacia, la Berglein.
2. Dan Adam, arhivarul scriitor, după ce a executat comanda profesorului, a început un serial cu eroii din descendența atribuită lui Gregor Schmidt. Așa cum Dr. Haller a adăugat, după descrierea unei specii, câte un text inspirat din povestirile despre ea, așa și Dan Adam o inclus câte o poveste pornind de la numele găsite în arhivă. Numai că el nu a preluat narațiunile, ci le-a inventat. Scrierile sale imită atât un discurs istoric pur academic, cât și narațiuni pentru divertisment. Peripețiile personajelor, de la aventuri cavalerești la lumea burgheză din perioade mai apropiate, au prins și prind în așa măsură, încât așteptăm cu nerăbdare primul episod al mult trâmbițatei ecranizări.
3. Presa a putut anunța știrea de senzație. După 500 de ani – după o jumătate de mileniu! – a fost elucidată o crimă colectivă.
4. Spițerul mag a supraviețuit. În patologie a apărut Sindromul Artamanus.

Unul este în tot și doar nimicul este în nimic. O pildă este și speța Mario Bleitspaas, redescoperită după milenii din pietricelele disparate ale caleidoscopului, cel care este unul. Iar pietricelele se alătură între ele așa cum nici nu te-ai aștepta. Însă cât este adevăr și cât este minciună nu poate spune nimeni. Cel mult că adevărul și minciuna din nou se dovedesc de nedespărțit. Din nou și peste tot.