ADEVĂRUL MINCIUNĂ (25)

14. Unde dispar cei ce dispar?

Definiția general acceptată a dispariției, „Faptul de a nu mai (putea) fi văzut sau găsit” (DEX), presupune rolul decisiv al simțurilor în detectarea realității. Dar, spre deosebire de celelalte ființe, oamenii nu sunt toată viața prizonieri doar la ceea le spun simțurile, ci și la ceea ce au aflat de la alții. (Lăsând la o parte că și simțurile ne induc deseori în eroare.) Când ceva iese din sfera simțurilor, putem crede – sau nu! – ceea ce am aflat de la alții. Alături de gradul de instrucție și de educație, amintirile și perspectivele personale ale viitorului completează conștiența prezentului. Așa că putem accepta că totuși există și ceea ce nu „vedem sau putem găsi”. Însă apar uneori situații când ceva nu numai că nu (mai) poate fi simțit și perceput, dar nu-și (mai) poate dovedi prezența nici prin continuitate logică și nici printr-o investigare fizică ori rațională. Atunci constatăm uimiți că lucrul căutat în zadar a dispărut. Uneori avem o explicație de ce nu mai e, alteori niciun gând lămuritor nu ne ajută. Dispare cu adevărat ceea ce spunem că a dispărut? Și un elev de clasă primară a auzit de formula clasică a lui Lavoisier „Nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă”. Dar când stau în fața porții și nu-mi găsesc cheile, nu mă gândesc la Lavoisier, ci mă frământ să-mi amintesc unde le-am lăsat. Cu atât mai mult, în niciun caz nu mă consolez cu Legea conservării masei când îmi dispare cineva apropiat. Dacă nimic nu se pierde și doar se transformă, credința în viața veșnică, în rai și în iad ar trebui să ofere o consolare celor îndoliați. Dar oricât ar fi convinși de aceste locații de după moarte, dispariția celor dragi rămâne resimțită dureros. Nici străvechile teorii despre metempsihoză nu alină sentimentele, chiar dacă există și astăzi numeroase cercetări în domeniu. Nici măcar prestigiul unor mari filosofi (Empedocle, Pitagora, Platon, Kant, Schopenhauer, Nietzsche) și mari scriitori (James Joyce, Borges, Rebreanu, Eliade) nu poate umple golul lăsat. La fel, nici cercetările academice ale temei[1]. La fel, nici credința că sufletul este nemuritor. Gândul că „nimic nu se pierde și totul se transformă” nu are efect în clipa despărțirii. Și multă vreme nici după aceea.

Ca să poată fi recuperate mai ușor, pentru obiectele rătăcite s-au inventat tot felul de soluții. Dar pentru persoanele dispărute rămânem neputincioși și nimic nu ne consolează. Ba, nu rareori, gândurile mai mult ne încurcă, născând ipoteze infirmate și/sau speranțe deșarte. Disparițiile neelucidate reprezintă subiecte valorificate de scriitori, de cineaști, de oamenii de știință sau chiar de șarlatani. Și, astfel, primesc statut de enigme, unde adevărul – neadevărul – imaginația și minciuna se întâlnesc.

Desigur, depinde de notorietatea celui ajuns de negăsit și mai ales de încrederea în mass-media folosindu-se de asemenea cazuri. Când este vorba de indivizi celebri, știrile dezvoltă senzaționalul. Exemplele sunt multe. De pildă, dispariția lui Sándor Petöfi în iulie 1849, sau dispariția în iarna lui 1938 a lui Ettore Majorana, copilul minune ajuns să colaboreze cu laureații Nobel, Werner Heisenberg și Enrico Fermi (care l-a așezat alături de Galilei și Newton), sau dispariția lui Roald Amundsen, în iunie 1928, plecat la Polul Nord în încercarea de a recupera alți dispăruți, cei din catastrofa dirijabilului lui Umberto Nobile. Pentru asemenea cazuri punctuale, s-au făcut cercetări amplu reflectate în presă și în cărți, iar, uneori, s-a aflat cauza tragediei. Ca în privința prăbușirii în mare a lui Saint-Exupéry. Sau ca enigma uneia dintre marile dispariții care a fost elucidată peste aproape două secole. „La 19 mai 1845, navele HMS Erebus, sub comanda experimentatului navigator și explorator Sir John Franklin, și HMS Terror, comandată de căpitanul Crozier, au ridicat ancora de pe Tamisa. Cele două nave erau echipate special pentru o expediție arctică de mare amploare. Echipajul, format din ofițeri și marinari, printre care și patru băieți de cabină, număra 129 de persoane. Cele două nave moderne plecau să atingă un apogeu glorios al marilor explorări arctice. Mai precis, plecau să exploreze faimosul Pasaj de Nord-Vest. Acesta era o rută maritimă istorică și strategică de aproximativ 5.780 km, care traversează Oceanul Arctic prin Arhipelagul Arctic Canadian, legând Oceanul Atlantic de Oceanul Pacific.[2]” Din aceeași sursă aflăm că „în total, până în 1880, au fost finanțate și organizate peste 26 de misiuni de căutare. Au fost incluse expediții pe uscat, unele finanțate de stat, altele chiar de văduva lui Sir John Franklin. Niciun rezultat. Parcă intraseră în pământ”. După o pauză lungă, cercetările au fost reluate la sfârșitul secolului al XX-lea, iar în 2014 a fost găsită HMS Erebus și doi ani mai târziu Queen Maud. Au fost recuperate și cadavre bine conservate în ghețurile nordului, iar autopsiile au scos la iveală cauzele deceselor: intoxicații în masă, scorbut, tuberculoză și pneumonie severă. Și, desigur, epuizare și disperare. Această enigmă a fost rezolvată.

Și alte dispariții au fost elucidate după multă vreme, chiar după multe veacuri. Datorită unor imagini surprinse în anii 1960 de un satelit-spion american, arheologi de la British Museum au reuşit să dea de urma unui oraş antic dispărut acum 2.000 de ani. Este vorba de Qalatga Darband, fondat în 331 îCh. în actualul teritoriu al provinciei Sulaymaniyah, situată în Kurdistanul Irakian.

Când dispar mai multe persoane în condiții misterioase, subiectul depășește simplele ipoteze și este cercetat nu numai de aventurieri și de autori de senzațional, ci și de echipe de specialiști folosindu-se de ultimele posibilități tehnice. Munca acestora se desfășoară câtă vreme nu se ajunge la o explicație științific argumentată. Sau când, adesea, nu se elucidează satisfăcător misterul nici mai târziu. Triunghiul Bermudelor a oferit nenumărate teorii rămase la stadiul de ipoteze.

O altă categorie o formează dispariția unor mulțimi întregi, chiar și a unor comunități. Războaiele au umplut necropolele cu mormintele unor eroi necunoscuți, cu gropile comune, în urma măcelurilor săvârșite de-a lungul timpului. Ar fi total deplasat să-i spui unei văduve sau mame că soțul sau fiul „erou necunoscut” s-a transformat în altceva sau în altcineva.