ADEVĂRUL MINCIUNĂ (20)

Capitala se bucură de un lux special nici oriental, nici întâlnit în alte locuri și în alte civilizații. Singurul aspect comun îl constituie practica „Palatului interzis” asemenea celui din Beijing, de pildă. Așa că nici interiorul acelui spațiu – desigur minunea-minunilor – nu este arătat străinilor, dar descris cu amănunte de către călăuzele aflate la distanța permisă. (Cele povestite de ghizi provin din învățătura primită de ei atunci când au fost pregătiți „când, cum și unde” să conducă vizitatorii, întrucât nici ghizii n-au permisiunea de a pătrunde în incinta regală. Momo a recunoscut că tot ce obișnuiește să povestească despre „Palatul interzis” este la mâna a treia, fiindcă și el nu face decât să repete ceea ce nici călăuzele nu au văzut vreodată cu ochii lor.) În schimb, turiștii nu rămân nicio clipă dezamăgiți. Din bărcile, cu care străbat canalele și din popasurile pe anumite insule și chiar și în capitala Nan Madol, rămân destule locuri unice de admirat. Acolo se află și atelierele meșteșugărești de unde se pot cumpăra cele mai ciudate suveniruri, precum și restaurante – nici colibe, nici case – unde sunt servite felurite mâncăruri pe bază de pește și de fruncte de mare pe pat de alge, totul condimentat cu totul altfel decât este obișnuit călătorul venit din Europa ori din America, din Asia sau chiar din Australia. Dinastia Saudeleur, socotită de ordine divină, respectă întocmai moștenirea primită încă de la vrăjitorii gemeni fondatori Olisihpa și Olosohpa. Hrana gătită pe Insula Pohnpei și adusă în capitală, gătită după rețete secrete, este diferită, depinde cui îi este adresată. Ceea ce intră în „Palatul interzis” nu poate fi nici măcar văzută de oșteni, la fel cum porțiile acestora sunt preparate și transportate astfel, încât să nu întâlnească decât privirile oștenilor. Dar, la cerere, se pot servi și felurile cele mai rafinate din țările de unde vin onorații vizitatori.
O excursie în Imperiul micronezian durează șase zile, iar itinerariul și ofertele turistice sunt diferite în funcție de categorie, adică de preț. Ceea ce poate stârni nedumeriri este cum de a ajuns singur la acele insule baronul von Poganes (sau Jean Luis Vangeburt sau Morice Manheim sau Marinarul Momo, cel intrat în folclorul vremii lui). Da! Momo își începe mereu această poveste de succes pretinzând că doar el a supraviețuit unui naufragiu și, ținându-se de un butoi, a plutit pe valuri până ce a fost salvat de o canoe cu doi bărbați. Mai departe este imposibil de a scoate de la el adevărata sa identitate și nici de unde avea, la sosire, asupra sa hârtiile necesare de a fi admis în arhipelag. Întrebat dacă a eșuat cu corabia ENTEPRISE, Momo răspunde fără să clipească DA. Sunteți Morice Manheim? DA. Sau poate ați naufragiat cu Brunhilde? DA. Adică vreți să spuneți că sunteți Baonul von Poganes? DA. Atunci, de fapt, cine sunteți? MOMO. Când spune adevăr și când minte? Cum poveștile despre Imperiul fondat de cei doi vrăjitori gemeni este atestat istoric, la fel și Nan Madol, poți să crezi măcar în parte și această narațiune a marinarului, cel puțin datorită felului cuceritor în care o relatează. Pentru publicul, trăind timpul în desfășurare, vremurile au trecut nemilos peste imperiul dispărut și enigmele rămase sunt mai numeroase decât adevărata identitate a povestitorului. Iar când s-a turnat și filmul O cetate iese din ocean, nimeni nu și-a mai pus asemenea întrebări despre adevăr și minciună. Cele patru mari premii – pentru scenariu, pentru cea mai bună coloană sonoră, pentru efectele speciale și pentru cea mai bună actriță în rol secundar – publicul a fost suficient de încântat ca să nu se împiedice de nedumeririle amintite, iar steaua lui Momo strălucește din nou. Mai ales că partea cea mai palpitantă abia urmează.
Dacă până aici am descris doar decorul, e timpul să prezentăm foarte pe scurt și scenariul premiat, scenariul preluat din vechile povestiri ale marinarului Momo. Acesta nu s-a supărat, nu și-a cerut nicio clipă drepturile de autor, așa cum nu a comentat nici când trupe de artiști ambulanți i-au jucat povestea pe la bâlciuri ori că Wissenschaft für Alle, Heft 36 din Leipzig și Culture and Science for the Family no. 26 din Birmingham au făcut bani frumoși reproducând-o fără să-l citeze măcar.
Așadar, Momo a fost recuperat din ocean de un băștinaș[1] care l-a adus pe o insuliță de unde se poate vedea în zare arhipelagul. Abia după ce i-a controlat hârtiile, barcagiul l-a introdus în labirintul de canale care împarte Imperiul și-l face aproape imposibil de cucerit. Indigenul s-a dovedit extrem de politicos și i-a explicat lui Momo că a fost absolut necesar să-l verifice înainte de a-l considera oaspete, fiindcă se spune că pe vremuri au fost destule cazuri când falși naufragiați încercau să ajungă la superbul Nan Madol pentru a-l spiona în vederea unui atac plănuit de sălbaticii vrăjmași. De câteva generații, n-au mai fost asemenea tentative, dar faima minunată a celor nouăzeci și două de insule mai stârnește gânduri de cucerire. (Cei trăind în prezentul unic, asemenea Vrăjitorilor Gemeni Fondatori, având experiența trecutului și a viitorului celorlalți, au toate motivele de a impune precauție.)
Printre nelipsitele sale hohote de râs, Momo recunoștea/recunoaște că de la primele vâsle printre cei dintâi atoli, ce străjuiesc ca niște santinele intrarea propriu-zisă în arhipelag, frumusețea peisajului depășește cu mult decorurile din filmul de succes despre „Cetatea care iese din ocean”. Doar titlul producției cinematografice este potrivit, deja din barcă, ai impresia că stâncile și insulițele printre care treci te întâmpină apărând chiar atunci dintre valuri. Întrebat cât de adânc este acolo oceanul, barcagiul, devenit ghid, a recunoscut că nimeni nu s-a scufundat până la fund, fiindcă jos, se află continentul Mu sau Lemuria cum l-au botezat arheologii occidentali. Pe continentul Mu se adună cei mai importanți plecați din lumea aceasta, dovadă că din cimitirul exclusiv din Nan Madol există un canal care pornește chiar din sfântul mormânt al Gemenilor Fondatori și coboară până la lumea eternă a nemuritorilor. De acolo stăpânesc pentru veșnicie Olisihpa și Olosohpa atât Imperiul micronezian, cât și Kataul de Vest și numeroase alte ținuturi consemnate în Cartea Sfântă. Viața celor doi Cei mai Mari Vrăjitori nu este simplă pentru că trebuie mereu să lupte cu Cei mai Răi Vrăjitori. Or, se știe că aceia, în pofida numeroaselor înfrângeri, pe care a trebuit să le suporte, nu renunță niciodată și vin la suprafață, te miri unde. Ei sunt încăpățânați din cale afară și încearcă să corupă toate populațiile ca toată omenirea să nu fie niciodată mulțumită cu starea lucrurilor din traiul primit în dar. Cum Cei mai Răi Vrăjitori au în subordine o armată uriașă de Răi Vrăjitori, aceștia au scări pe care urcă din iad pe uscat, iar aici, luând înfățișarea unora ca noi, ne șoptesc la ureche vorbe atât de meșteșugite, încât mulți bărbați nu se pot opune și se lasă prinși în plasa lor. Și mai ușor prind Vrăjitorii Răi femeile. Așa că, știut fiind că pericolele acestea ies la suprafață doar noaptea, nu vei întâlni țipenie de om după asfințitul soarelui. Doar oștenii aflați de planton sunt în fiecare noapte în primejdie, chiar dacă au cu toții ceară în urechi. Totuși, n-ai de unde ști care dintre ei a fost atins de insinuările duhurilor vrăjmașe și, astfel infectați, trăiesc printre noi și ne contaminează, chiar dacă nu sunt conștienți de rolul malefic ce le-a fost atribuit și pe care îl joacă.
Noroc că preoții ne amintesc mereu, citindu-ne atât de des din Cartea Sfântă, că dacă ai norocul să primești pentru comportamentul tău corect un loc numai bun unde să-ți faci culcușul, precum și toate cele de care ai nevoie să ridici pereții și acoperișul, materialele de cea mai bună calitate putând să te ferească de căldură și de frig, de furtună și de ploaie, dacă nu-ți faci visuri deșarte, dacă-ți poți alege perechea după cum îți place ție, dacă ai mâncare și apă pentru tine și pentru ai tăi, trebuie să fii nemernic să nu mulțumești de trei ori pe zi pentru destinul ce-ți este hărăzit. Și totuși se spune că s-a întâmplat o dată – o singură dată! – ca un bărbat până atunci de treabă, fiind într-o noapte de strajă, să vadă o mogâldeață ghemuită lângă un zid. Omul s-a apropiat și a întrebat-o de ce stă pe afară în plină noapte și dacă știe ce primejdii ar putea-o ajunge. Pentru a-i asculta răspunsul, și-a scos ceara din urechi. Pe dată, din vorbă în vorbă, mogâldeața, după ce s-a ridicat în picioare, i-a întors paznicului un chip ce s-a tot schimbat până a devenit fața diavolului, așa cum apare necuratul în paginile Cărții Sfinte. Străjerul s-a înspăimântat, i-a dispărut până și graiul și nu s-a putut opune la vorbele vrăjitorului rău.
Aici, de fiecare dată, Momo se întrerupe, fiind scuturat de un hohot prelung de râs. După aceea, reluând povestea, descrie pe larg insula pe care trăia bietul învins de diavol, cum a fost bietul învins de diavol primit de ai săi, cum a leșinat acasă și a stat fără să știe de el multe zile, dar apoi bietul învins de diavol și-a revenit și a povestit că în toată perioada aceea a fost în fundul pământului unde a văzut cum se poate trăi cu adevărat, cum se poate vizita orice loc pe care ai chef să-l vezi cu ochii tăi, cum poți cunoaște ceea ce pe insula ta nici nu-ți poți imagina că există, cum să te bucuri plin de mirare de facilități nebănuite. Desigur că diavolul vorbea din el.
Bărbatul-diavol nu și-a ținut toate acele vorbe doar pentru el, ci și-a luat caiacul și a început să cutreiere arhipelagul, adunând peste tot locuitorii insulelor pentru a le ține cuvântări înflăcărate, susținând că tot ce au oamenii izolați pe câte o insulă au și cei pedepsiți la închisoarea de pe insula 77.
Momo îl ascultă, dar a fost/este mai atent la superbul peisaj natural și la uimitoarele construcții megalitice ridicate pe stânci, construcții tot mai uriașe pe măsură ce se apropiau de capitala Nan Madol. Așa că își întrerupea des ghidul pentru a-l întreba una-alta despre ce vedea. Barcagiul îi răspundea tot mai iritat că nu-și poate încheia relatarea mitului cu omul devenit diavol, mitul pe care trebuie să-l audă orice turist sosit în Imperiul micronezian. „[Mitul] este cel mai valoros suvenir pe care-l puteți duce de aici, li se spune. Nu e nici greu de transportat, nu ocupă nici loc în bagaje, nu percepem nici vamă pentru el!”
Totuși, noroc cu insistențele lui Momo! Răspunsurile primite au constituit farmecul poveștii. Prin ele au fost dezvăluite minunățiile „Veneției Pacificului” precum și unele răspunsuri credibile la multele întrebări despre modul cum au fost ridicați megaliții, cum s-a ajuns la hrana necesară populației trăind pe izolatele insule majoritar stâncoase, hrană diversă provenind nu numai din apele oceanului, cum s-a ajuns la o speranță de viață depășind în medie o sută cinzeci de ani în condițiile lipsei de aparatură medicală și de medicamentele uzuale. Totul ambalat într-o acțiune palpitantă despre lupta bărbatului-diavol cu băștinașii, luptă în care necuratul intrat într-un om nu ezită să încerce să-i ucidă pe cei mai îndârjiți apărători ai tradițiilor locului. Însă de fiecare dată, în ultima clipă, tentativele Răului eșuează. Pe această luptă se concentrează Culture and Science for the Family no. 26, Birmingham, 1878 și Wissenschaft für Alle, Heft 36, Leipzig (acesta publicând serialul „Olisihpa și Olosohpa” în nu mai puțin de 25 de continuări, adică acoperind 2 ani și o lună.) Și tot pe această luptă s-a bazat și succesul reprezentațiilor artiștilor ambulanți: pe lupta dintre diavol și oameni, precum și pe viu coloratele decoruri fantastice schimbate mereu pe parcursul acțiunii. (Se pare că nicicând până atunci n-au fost văzute spectacole cu o asemenea butaforie, nu numai în condițiile teatrului ambulant, dar nici pe scenele clădirilor de spectacole dramatice și de operă. În istoria artei actoricești, J. P. Brunewald laudă „scenografia revoluționară cu efecte majore în dezvoltarea artei decorurilor” – J.P. Brunewald, Arts, London New York Toronto, 1892).
În schimb, marinarul Momo, și-a delectat și-și delectează publicul paralel cu munca arheologică profesionistă începută prin A.D. 1970 (Arthur Saxe). Fiecare dintre puținele vești despre noile descoperiri nu face decât să dea mai multă credibilitate istorisirilor picante ale lui Momo. Iar când se adeveresc prin rezultatele concrete ale savanților unele dintre aspectele ciudate ce până atunci au părut a fi provenit doar din prodigioasa imaginație a naratorului, faima lui Momo mai sărbătorește un triumf. (Păcat doar că munca arheologilor într-un loc atât de îndepărtat nu prea este popularizată în presa din proximitatea publicului marinarului.) Marinarul Momo a fost, este și va rămâne mereu un geniu!


