ADEVĂRUL MINCIUNĂ (24)

Din ceața acelor ani ne mai apare o istorie. Una dintre cele multe, Una dintre cele posibile. Una dintre cele ce au rezistat timpului și au dăinuit. Dar adevărul? Care adevăr? Trebuie să știi unde să-l cauți. Pindar ne spune că „dacă vreun muritor cunoaște calea adevărului, trebuie să suporte cum se cuvine cele trimise de zei. Când dintr-o parte, când dintr-alta, suflă vânturile ce zboară în înaltul cerului. Puțin zăbovește între oameni fericirea, când vine din plin, copleșitoare. Ce este zeul? Este totul. Zeus este suveranul tuturor” etc[1]. Însă „zeii îndrăgesc ce e tainic și urăsc ceea ce e vădit[2]” ne avertizează Upanișadele. Așa că zeul fiind unul, în el se află totul, atât adevărul, cât și neadevărul, cât și minciuna. Și da, calea preferată spre TOT este misterioasă („tainică”). Astfel, așa cum a prorocit Josephus Sirianus, nici majoritatea celor ce au trăit Marele Cutremur Interior nu l-au conștientizat. Marea majoritate a celor ce au trăit Marele Cutremur Interior l-au resimțit, dar nu l-au perceput drept ceea ce a fost cu adevărat.

Antoine Houlou Garcia plasează două motto-uri la cartea sa deja citată,: „Când comit o eroare, toată lumea poate să-și dea seama, dar când mint, nu”. (Goethe) și „Trebuie început cu eroarea și trebuie s-o înlocuim cu adevărul. Adică trebuie descoperită sursa erorii, fără de care nu ne servește la nimic să auzim adevărul. El nu poate pătrunde atunci când altceva se află în locul lui. Pentru a convinge pe cineva de adevăr, nu e suficient să fie consultat adevărul, trebuie găsit drumul care duce de la eroare la adevăr.” (Ludwig Wittgenstein). Așadar, eroarea ar fi (la) suprafață, ascunzând minciuna. Dar eroarea ar fi indispensabilă pentru debutul drumului care duce la adevăr. Primul pas al acelui drum pornește de la eroarea ascunsă în părere, care părere se bazează pe ceea ce credem că știm înaintea momentului apariției noului. Iar noul nu vine niciodată neanunțat și singur. El se adaugă la ceea ce a fost, transformând percepția. Sau chiar neagă ceea ce a fost acceptat ca adevăr. Lucrul ce se observă, de pildă, în raporturile dintre generațiile succesive. Ruptura dintre ele, așa cum se petrece tot mai mult astăzi, în secolul XXI, este determinată de dezvoltarea tehnicii într-un ritm prea rapid pentru ca părinții să o poată asimila, spre deosebire de urmașii care s-au născut în noul mediu și au crescut odată cu el. Problema celor veniți mai devreme este că, deși nu sunt în stare să asimileze, să înțeleagă de ce lucrurile funcționează așa cum funcționează, se folosesc totuși firesc de ustensilele prezentului.

Marele drum se desparte în mai multe căi. Unele reunindu-se, se apropie de adevăr, altele de neadevăr, precum există și deviații care nu sunt în stare să revină la cursul principal și se explică prin minciună.

Lungi perioade toate acestea se întâmplă în adânc, fără a fi resimțite la suprafață. O direcție a fost prevestită de Berthold Schwartz (sec. XIV), Josephus Siranus (sec. XV), Conrad Haas (sec. XVI), Kristian Schwabe (sec. XVII). Acestea sunt repere atestate ale unei poteci din Marele Drum[3]. Potecă ce s-a unit cu alte cărări, piesele Marelui Puzzle strângându-se în drumul unui nou desen. Cărarea pe care am urmat-o în aceste însemnări a fost cea a miracolelor științifice și culturale. Întotdeauna înainte ca un Mare Cutremur să modifice lumea, el se resimte doar de cei ce simt viitorul în zdruncinăturile prevestitoare – Marele Cutremur Interior. Aceștia sunt puțini. În relatarea noastră a apărut Josephus Sirianus, care l-a prevestit cu două veacuri mai devreme. Alții, tot puțini, l-au anunțat mai aproape de cele ce s-au întâmplat. Nici Sirianus și nici ceilalți n-au fost auziți. Dar Marile Cutremure au loc ciclic, când semnale din interior anunță marile modificări. Pe cărarea pe care au venit cei de care ne-am ocupat aici, au mers un secol mai târziu enciclopediștii premergători Marii Revoluții Franceze, clasicii literaturii și artei rusești înaintea Revoluției Bolșevice, Freud, Einstein și artiștii germani, când puțini au putut prevedea Al Treilea Reich. Toți aceștia au venit pe o anumită cale și doar alăturarea cu celelalte căi au putut aduna suficientă energie pentru exploziile care au urmat. Este asemenea unor râuri ce se varsă toate în același fluviu, iar fluviul devine suficient de puternic pentru a sparge munții în căutarea drumului său spre mare. Fiecare râu se naște izvor când iese la suprafață din interiorul pământului, fiecare izvor are o biografie submersă.

În A.D. 1616 energia acumulată a provocat explozia premergătoare Marelui Cutremur de peste doar câteva decenii. În același an mor aproape în aceeași zi William Shakespeare și Miguel de Cervantes. A fost data prevăzută atât de exact de călugărul scrib Josephus Sirianus: 22/23 aprilie 1616. Cei doi nu s-au cunoscut, ba au trăit în două regate absolutiste ce intrețineau relații complicate. Cei doi au fost vârful: alții, importanți și ei, asemenea lui Kristian Schwabe, au fost victimele aceluiași Mare Cutremur Interior tot la 22/23 aprilie 1616. Cutremurul a avut mai multe replici și numeroase victime au dispărut pentru totdeauna, la fel cum au fost scoase la suprafață personaje parcă venite din interiorul pământului. Despre Cei Mari, s-au scris numeroase cărți, unde nu puține informații se contrazic. („Adevărul poate fi exprimat în mai multe feluri” a spus Papa Francisc, dar diferențele nu duc neapărat la „adevărul relativ”[4], care de prea multe ori nu constituie decât culoarul spre minciună.) Despre mulțimea de actori în roluri secundare și de anonimii figuranți se poate spune orice, se pot aduce dovezi scrise, se pot născoci anecdote și întâmplări picante, drame sentimentale, cariere de succes. Chiar și ei, venind din anonimat, pot deveni eroi – modele de urmat. Printre personajele scoase la suprafață de marea zdruncinare tectonică, parcă venite din interiorul pământului, una dintre cele mai cunoscute enigme ale secolului al XVII-lea o reprezintă întâmplarea povestită de mai mulți autori cum într-un sat din Suabia incendiat după o cumplită epidemie de ciumă în care a murit toată populația, oameni și animale, loc damnat, evitat de toată lumea vreme de două generații, în anul 1616 un călător ar fi zărit de la distanță o agitație vie și, apropiindu-se cu multă precauție, a putut vedea o comunitate înfloritoare prăznuind Sfintele Paști. Locul a fost vizitat de mulți, de curioși, dar și de clerici dorind să-i ducă pe Calea cea Bună pe cei apăruți de niciunde. Nu s-a putut lua legătura cu ei, oamenii aceia vorbind o limbă necunoscută. Așa că au fost considerați creaturi ale diavolilor și un regiment de soldați a fost trimis să-i extermine. Când au ajuns oștenii, în sat nu s-a mai aflat țipenie de om. După unii, oștenii și-au făcut datoria până la capăt și au predat flăcărilor tot ținutul, după alții, oștenii n-au găsit nici satul. Oricum, acei oameni n-au mai fost semnalați niciunde. (Satul misterios a fost locul de unde au venit, cu multe generații în urmă, strămoșii lui Kristian Schwabe, cel decedat la 22 aprilie 1616 la mii de kilometri depărtare.)

Era 22 aprilie A.D. 1616, iar lumea mereu ocupată cu problemele zilei n-a dat importanță Marelui Cutremur Interior. Pe care nici măcar nu l-a sesizat. Și nici când au dispărut în același timp giganții (Cervantes și Shakespeare), nimeni n-a făcut legătura cu zdruncinătura venită din adâncuri. Nimeni n-a făcut legătura cu zdruncinătura venită din adâncuri nici în Anglia, nici în Spania, nici în Transilvania, nici în Suabia și nici altundeva pe pământ.

[1] Pindar în Filosofia greacă până la Platon, vol. II, Partea I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984, p. 272.

[2] Upanișade, Cartea a III-a.

[3] Înainte de jalonul Berhold Schwarz (Schwarze) au fost desigur și alte jaloane, doar că ele n-au răzbit până la percepția urmașilor.)

[4] Adevăr relativ = reflectare justă, însă aproximativă, limitată a realității.