ADEVĂRUL MINCIUNĂ (23)

Kristian Schwabe

în

Marele Cutremur Interior din A.D. 1616

                                                                                       Până ce este contrat de minciună, adevărul trebuie să  treacă prin neadevăr.

A.D.1616 (MDCXVI) a fost un an bisect al calendarului gregorian. A.D.1616 (MDCXVI) a început într-o zi de vineri și nimic nu prevedea Marele Cutremur Interior ce avea să vină. (Puteți verifica pe Wikipedia.) Din cărți, ori tot de pe Google, veți găsi la rubrica „nașteri” că la 21 iulie s-a născut Anna de Medici (Arhiducesă de Austria și Contesă de Tirol), iar la rubria „decese”, pe 8 martie veți găsi o altă Anna, Maria Anna de Bavaria, (prima soție a Împăratului Ferdinand al II-lea). Parcă ar vrea să ne amintească despre mersul în cerc al vremurilor, o Anna se naște când o altă Anna moare. Și tot la rubrica „decese” veți da de Miguel de Cervantes și de William Shakespeare. Însă nu și de Kristian Schwabe.

Noi aflăm unele lucruri despre ce a fost, când din multitudinea nesfârșită de nume, descrieri și legende, ne decidem să căutăm un ceva anume. Dar „…faptele nu se aseamănă peștilor de pe tejgheaua negustorului, ci mai mult acelora care înoată în oceanul imens și adesea inaccesibil; ceea ce istoricul surprinde, depinde în parte de hazard, dar mai cu seamă de zona din ocean pe care și-a ales-o pentru pescuit și de uneltele pe care le are în dotare. Acești doi factori sunt, evident, determinați de genul de pește pe care dorește să-l prindă. În general, istoricul va obține genul de fapte pe care dorește să-l găsească[1]”. Puțină lume știe despre Marele Cutremur Interior din anul 1616, așa că, neauzind niciodată de el, nici nu încearcă să afle mai multe în privința lui. Totul este catalogat, dar intrând în Marea Bibliotecă a Lumii, trebuie să știi ce cauți. Abia atunci fișierul te conduce unde vrei să ajungi. Aflând că în A.D. 1616 a avut loc ceva deosebit, documentându-te, vei găsi numeroase nume și întâmplări. Și vei da și de Kristian Schwabe.

Marele Cutremur Interior a izbucnit în 1616, anul pe care prezicătorul Josephus Sirianus l-a prorocit încă din A.D 1308 cu o uimitoare exactitate de la o distanță de 2000 de kilometri. El a precizat că evenimentul va avea loc în data de 22/23 aprilie 1616, într-o așezare din interiorul Lanțului Carpatic, adică undeva în ținutul „Enigma Europei”[2]. Marele Cutremur Interior a izbucnit în 1616, dar a fost anunțat mult înainte, chiar dacă nimeni nu a perceput semnele ca atare.

Așa și cu Kristian Schwabe. Până să ajungem la el, vom coborî puțin mai jos cu o generație, unde vom da de Conrad Haas. Asta pentru că Josephus Sirianus spune că Marele Cutremur Interior a fost prefațat de mai multe „cutremure pregătitoare” de care „părinții celor deja plecați în A.D. 1616 și-ar fi putut aduce aminte, doar că pe vremea aceea niciun bărbat și nicio femeie nu le-au dat adevărata importanță și n-au bănuit nicidecum ce aveau să trăiască urmașii lor”. Iar, mai încolo, monahul dintr-o mănăstire din Ducatul Șvabilor, pretindea că zdruncinătura s-a resimțit și în vestul Europei (de sus, în Anglia, până jos, în Iberia), precum și în „țările cele mai răsăritene”. (Pentru „vremea, aceea”, Johan  Huizinga scrie: „Când lumea era cu cinci veacuri mai tânără, toate înâmplările vieții aveau forme exterioare mult mai precis conturate decât acum. Între suferință și bucurie, între nenorocire și fericire, distanța părea mai mare decât ne pare nouă. Tot ce se petrecea în viața omului era nemijlocit și absolut, așa cum bucuria și suferința mai sunt azi în mintea copiilor”[3]. Născut pentru a muri, omul acelor vremuri rar ieșea din locul și din starea sa. Iar de se petrecea totuși așa ceva, trebuia să fi intervenit un eveniment major pentru a schimba lucrurile. Însă omul resimte evenimentul – dacă-l resimte – abia atunci când se întâmplă și nu mai înainte, deși totul este pregătit din timp.

Conrad Haas s-a născut cu un veac mai devreme, în 1509, la Dornbach, lângă Viena. Pentru că de foarte tânăr a fost atras de alchimie, pentru că a învățat latina, pentru că „avea o inimă bună”, toți ai casei i-au prevestit o carieră de medic. Pe măsură ce creștea, Conrad s-a impus drept un copil deosebit. Cu toate dovezile de empatie pe care le-a prezentat de mic față de oamenii și animalele în suferință, spre surpriza părinților – și nu numai – el a ales cariera militară. Avansând repede și ajungând ofițer imperial, s-a dovedit „făcut pentru artilerie”, experimentele cu care mai mult s-a jucat în copilărie ajutându-l să dezvolte tehnici noi în domeniul armamentului de foc, domeniu tot mai evident decisiv în lupte. Trecând la protestantism, participă la luptele pentru stăpânirea Transilvaniei dintre Ferdinand de Habsburg și Ioan Zapolya. și astfel ajunge în 1551 la Fosta Villa Hermanni, devenită orașul Hermannstadt (azi Sibiu). Acolo, având puterea de decizie, pregătirea și pasiunea vieții, l-au ajutat să poată face exact ceea ce îi place. Și a făcut exact ceea ce-i plăcea. A ridicat clădirea arsenalului, s-a ocupat de modernizarea gurilor de foc, a fost de mai multe ori la Alba Iulia (Bălgrad) pentru a se întâlni cu Hans Walach, cunoscut pentru priceperea de a fabrica pulberea necesară artileriei. (Dacă vom coborî și mai adânc în timp, îl vom găsi și pe Berthold Schwarz  – Berthold der Schwarze, Berthold the Black – călugărul care în secolul al XIV-lea ar fi introdus în Europa praful de pușcă și tunul din bronz[4]. Chiar dacă postum, Berthold Schwartz a câștigat un extraordinar renume în veacurile următoare, dovadă numeroasele sale portrete realizate după ce – și mult după ce – a murit. Vreme de mai multe sute de ani, pentru alchimie, pentru tehnica militară și pentru divertisment, Berhold Schwarz a devenit un reper fix. (Viața i s-a transformat în mit și astăzi numeroase locuri pretind că l-ar fi găzduit. Printre ele și Sibiul. La Hermannstadt, în 1827, într-un „Almanah pentru toată familia” este publicată în limba germană un fel de rețetă a „pulberii pentru botezuri, nunți și zile de naștere cu care se poate bucura tot omul”.) Desigur, Conrad Haas n-a fost străin de moștenirea științifică a miticului călugăr și a adăugat-o notițelor păstrate din timpul preocupărilor din tinerețe. Începând din 1529, a redactat mai multe lucrări de pirotehnică, dintre care  Varia II 374 (Coligatul de la Sibiu) este prima lucrare (cunoscută) despre rachetele în trepte. Haas a fost un erudit care a știut să-și adapteze vastele cunoștințe pentru scopurile momentului. Rachetele sale puteau fi folosite ca artificii cu ocazia festivităților, dar și în scopuri militare, cum s-a întâmplat la celebrul asediu turcesc al Vienei (1542). Și ofițerul Conrad Haas a fost o celebritate renumită, temută și respectată atât între granițele Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, cât și în afara lor.

Și astfel, legenda se deschide: din veac în veac, ajungem la epicentrul Marelui Cutremur Interior. De la Berthold Schwarz (sec. XIV)[5], prin Josephus Sirianus (sec. XV), Conrad Haas (sec. XVI), la Kristian Schwabe (decedat în Marele Cutremur Interior din sec. XVII). (Ca o curiozitate: Reiner Spok se întreabă dacă Haas și Schwabe n-ar fi trăit la Hermannstadt, ar mai fi fost „zguduitura” atât de puternică și cu atâtea cercuri exterioare?)

Revenind la Kristian Schwabe, el chiar s-a născut la Hermannstadt din tată spițer, în A.D. 1550. Cum ofițerul imperial Conrad Haas a fost mereu interesat de experiențe chimice și alchimice, a devenit un obișnuit al farmaciei de unde-și putea procura substanțele necesare. Și unde zăbovea de multe ori la o discuție însoțită cu un pahar. Din opusul pierdut al lui Franz Schimmerling despre viața și opera lui Cristian Schwabe, ne-au rămas doar puține fragmente: în citate de autori ce s-au ocupat de Sibiul medieval. De acolo, aflăm că Otto Schwabe, spițerul, poseda alături de farmacie și un birt vizitat mai mult de notabilitățile urbei. Era locul pentru încheiat afaceri, dar și pentru dezbateri, jocuri și demonstrațiile lui Haas. Viața comunitară a „lumii onorabile” se desfășura în sala mare de lângă farmacia lui Schwabe. Fiul Kristian a fost de timpuriu martor al discuțiilor unde oamenii de vază ai orașului se simțeau bine și, printre halbele de bere și anecdote despre cele ce se petreceau în jur, comandantul arsenalului le povestea despre „căsuța zburătoare” și despre bateriile pentru rachetele cu mai multe etaje. Aceste relatări – uneori acompaniate și de experiențe cu materiale chimice – transmutau ascultătorii în plin basm. Dar, așa cum nu e indicat ca adulți să arate că situațiile bazate pe imaginația copilului țin doar de joc, așa nu-și afișau îndoiala nici ascultătorii purtați într-o lume pe care azi am numi-o „S.F.”. Acolo a avut loc un altfel de loisir și entertainment decât cel de care aveau parte mulțimea la spectacolele de teatru ori de circ ale artiștilor ambulanți. La „Serile Otto Schwabe”, veneau domnii cei mai de seamă, iar orele treceau miraculoase, prezentările ofițerului aveau loc într-o atmosferă ușor solemnă, dar de bună dispoziție, măgulitoare fiindcă îți petreceai timpul alături de notabilități, ascultai șezând alături de ele, beai bere alături și cu ele. „Serile Otto Schwabe” au devenit un punct de atracție nu numai pentru localnici, de multe ori veneau și din alte cetăți oameni cu speranța de a fi primiți și ei. Farmacistul a transformat sala dintr-o anexă într-un local, a angajat oameni care să servească oaspeții și în curând a supraetajat clădirea, la etaj aranjând camere pentru cine voia să rămână peste noapte.

Familia Schwabe era formată din tată, mamă și cinci copii, trei băieți și două fete. Acestea au devenit atractive pentru măritiș, iar băieții au fost destinați să se ocupe unul de ospătăria de la parter, al doilea de farmacie și al treilea de hanul de la etaj. Părinții au fost atenți la pregătirea distribuției viitoare a copiilor lor: toți aveau existența asigurată, dar fiecare era lăsat să-și urmeze aptitudinile. Familia Schwabe era o familie foarte bine văzută.

Lui Kristian, al doilea fiu, i-a fost hărăzită ucenicia la spițerie, ca la timpul potrivit să preia afacerea dezvoltată cu atâta succes de tatăl său. Farmacia Schwabe a fost înființată de un strămoș și se afla atestată la a cincia generație. Faptul că fiul, Kristianș era atât de încântat de mic să manipuleze substanțele din demonstrațiile lui Conrad Haas, dădea speranțe că va fi un bun farmacist. Dar… Dar băiatul nu admira doar erudiția ofițerului. Haas a devenit modelul său absolut: băiatul visa să ajungă să poarte și el mândra haină militară. Cum lui Haas de asemenea i-a fost drag tânărul, l-a luat pe lângă el și l-a îmbrăcat în uniformă de cadet. Chiar dacă părea că au pierdut un continuator pentru farmacie, soții Schwabe au acceptat cu bucurie situația: la respectul de care se bucura Otto se adăuga la Kristian și considerația față de cel ce promitea să ajungă ofițer.

Dar… Iar „dar”: peste puțin timp, la îndemnul protectorului său, adolescentul în haine de cadet s-a întors și în laboratorul tatălui său. Conrad Haas însuși a primit voie să intre în odaia unde spițerul prepara leacurile. Era o încăpere fără geamuri și cu ușa mereu încuiată: nu atât pentru ca medicația realizată acolo să rămână secretul și monopolul casei, ci, mai ales, întrucât Otto sacrifica adesea animale și/sau păsări necesare rețetelor doar de el știute. Cum în vremea aceea procesul de preparare a leacurilor semăna cu îndeletnicirile alchimiștilor și vrăjitorilor, discreția era o precauție obișnuită. Luându-l pe Kristian sub aripa sa, celebrul ofițer a ridicat și mai mult prestigiul familiei Schwabe, așa că farmacistul tot mai faimos a acceptat o excepție și l-a primit pe Haas în odaia interzisă până și membrilor familiei. Desigur în afara lui Kristian, de când a fost pregătit pentru a deveni spițer. Iar Kristian a fost încântat de mic să amestece cele necesare rețetelor. Și se și pricepea s-o facă. Doar că exprima mari rezerve pentru practicile curente. În afară de luarea de sânge și clistirele folosite de medici drept panacee pentru majoritatea suferințelor corpului, spițerii recomandau remedii ce puteau într-adevăr fi bănuite ca opera unor vrăjitori. De pildă, „Pentru boli precum hidropizia, icterul și lepra, Burggrav oferă următoarea rețetă. Goliți un ou și umpleți carapacea cu sânge de la pacient, apoi astupați deschizătura cu clei de pește. Așezați oul sub o cloșcă timp de două săptămâni, apoi dați-l să fie mâncat de un porc sau de un câine și boala se va muta în animalul respectiv. Acest transfer al bolii în plante și animale era foarte practicat în secolul al șaptesprezecelea, putând fi aduse foarte multe exemple de acest fel[6]”. Nu astfel de remedii îi interesau pe Kristian și pe Haas, deși ele au fost oferite și vândute frecvent și de Farmacia Otto Schwabe. Fiindcă s-a ajuns la un punct în care îndeletnicirile s-au despărțit, spițerul, deși adânc ofensat, dar nevrând în niciun caz despărțirea de influentul ofițer, a impus un orar distinct de folosire a laboratorului, astfel încât el să lucreze când Conrad Haas nu era de față, iar ofițerul avea la dispoziție toată încăperea în restul timpului. Numai Kristian avea acces oricând, devenind legătura dintre cei doi.

Ce se știe astăzi ? Lucrurile au mers astfel timp de mai mulți ani. Ofițerul inventator și-a continuat experimentele și demonstrațiile în marea sală a complexului Schwabe. Haas a încheiat Coligatul de la Sibiu în 1556. Este vorba despre un amplu volum în germana veche, bogat ilustrat, ce adună numeroase lucrări, începând cu cele timpurii. Moare în 1576.

Otto Schwabe moare în 1573, farmacia va funcționa mai departe în grija lui Kristian, spițer, mereu în uniformă de cadet.

Pe urmă, însă, informațiile sigure lipsesc. Cât este adevăr, cât este doar parțial adevăr sau neadevăr și cât pur și simplu doar imaginație ori chiar minciună încercăm să deslușim în rândurile următoare. Pentru aceasta ar trebui să repetăm ce a spus Walter Scott: „Nu știu ce poate fi adevărul: spun povestea așa cum mi-a fost spusă”[7]. Așadar, voi spune și eu ceea ce am aflat din surse mai mult sau mai puțin credibile. Singurul lucru sigur este că exact în data prezisă de călugărul proroc Josephus Sirianus, pietricelele Marelui Caleidoscop au unit cele descrise separat până aici, eliminând energia acumulată sub forma Marelui Cutremur Interior din A.D. 1616.

Din ce am aflat din scrierea pierdută a lui Franz Schimmerling, chiar dacă indirect, nu putem extrage o versiune suficient de sigură. De fapt, nu mai dispunem decât de citate din biografia lui Kristian, dispărută în incendiul care a mistuit farmacia și hanul Schwabe în acel 22/23 aprilie 1616, citate preluate de autori târzii Aici este punctul unde incertitudinea apare și se extinde asupra evenimentelor, adevărul părând tot mai mult neadevăr, un neadevăr pasibil de a fi interpretat chiar drept minciună. Primul semn de întrebare vine în legătură tocmai cu citatele amintite: dacă manuscrisul a ars în incendiul din 1616, de unde au preluat acei autori mai târzii fragmentele pe care le-au reprodus? Nu dispunem de un răspuns rezonabil. Informațiile preluate nu specifică drept sursă decât lucrarea dispărută preluată și povestită de contemporani. Or, se știe, când ceva este repovestit de mai multe guri, apar întotdeauna variante mai asemănătoare sau mai diferite. Diferențele nu ar trebui să distorsioneze adevărul? Papa Francisc ne spune că „Adevărul poate fi exprimat în mai multe feluri. Acest lucru este necesar pentru transmiterea mesajului evanghelic”[8]. Dar este acest lucru valabil și pentru adevărul laic, unde știm că nu există decât un singur adevăr? Mai ales că, de obicei nu este vorba despre minciună, ci doar de neadevăr. Minciuna se ivește abia când cineva introduce elemente noi pentru a face relatarea mai interesantă sau pentru a o lega drept argument pentru o demonstrație anume.

Al doilea semn de întrebare se naște din faptul că scrierile biografice ale acelor ani păstrau încă modelul grecesc, unde accentul nu se punea pe nararea întâmplărilor vieții, ci se urmărea, în primul rând, amplificarea calităților eroului spre a putea fi luat drept pildă de contemporani. Or textele citate nu erau de acest fel. Viața lui Kristian Schwabe, ajuns la 66 de ani, a devenit subiect de povești populare, personaj al spectacolelor ambulante, autor al unor fapte de magie. Un exemplu bun este cum un adevăr – neadevăr alunecă în minciună aflăm de la Radu Born, care pretinde că ar fi preluat de la cronicarul Georgius (Georg) Krauss, contemporan cu evenimentele, că „Schwabe ar fi aflat că o trupă de artiști ambulanți ar fi prezentat la Schespurch [Schäßburg, Sighișoara] o comedie despre un șvab bătrân cadet magician, cu trimitere evidentă la farmacistul din Hermannstadt (Sibiu). Cum cele ajunse la urechile lui Kristian Schwabe vorbeau despre caricaturizarea sa, cadetul magician ar fi plecat să le ceară socoteală netrebnicilor. Dar aceeași sursă pretinde că întâlnirea dintre ofensat și ofensatori n-a mai avut loc, artiștii fiind deja plecați”.

[1] E. H. Carr, What is History? apud Adam Schaff, Istorie și adevăr, Editura Politică, București, 1982, p. 235.

[2] Pentru o mai simplă înțelegere, am folosit calendarul și topografia actuală. „Enigma Europei”, denumirea dată de CEI O SUTĂ pământului României de astăzi, întrucât despre acel loc nu se știe mare lucru în perioada marilor năvăliri. Care au trecut peste teritoriile atât de mănoase fără a se stabili totuși acolo. De ce? „Enigma Europei”.

[3] Johan Huizinga, Amurgul Evului Mediu, Ediția a IV-a, București, Pandora Publishing, 2021, p.7.

[4] În legătură cu viața misterioasă a lui Berthold Schwarz știm foarte puțin. Despre el există o bogată iconografie, dar postumă. Nu se cunosc anii între care a trăit, nici naționalitatea, nemții se mândresc pretinzând că a fost de origine germană, danezii că ar fi fost de-al lor. „Der Schwartze este revendicat și de alte neamuri. Se menționează doar secolul al XIV-lea și datele aproximative ale realizărilor ce-i sunt atribuite. În unele scrieri, se menționează că ar fi sfârșit executat pentru vrăjitorie, date fiind experiențele sale cotate drept magie neagră. În altele nu se menționează acest lucru, poate din pricina uriașei sale faime postume, care îl exonerează de orice vină. În schimb sunt informații despre traseele pe care le-a urmat: de la mănăstire (?) la Gent, la Konstanz și la Universitatea din Paris. Ceea ce reprezintă un adevăr se pare incomplet: nu este menționat că ar fi ajuns și în Transilvania, la Alba Iulia și la Sibiu. Un adevăr incomplet este doar un neadevăr, nu și o minciună.

[5] Desigur, vorbim doar despre „începutul” numit de călugărul proroc Josephus Sirianus, însă orice debut este o consecință a ceva întâmplat anterior (chiar dacă, în general, nu se face legătura cauză – efect). Totuși, cei ce cred că timpul evoluează, sunt încredințați că „ziua de astăzi se trage din cea de ieri, iar ziua de mâine este rodul trecutului” (Jacques Le Goff în Cuvânt înainte la Evul mediu și nașterea Europei, Editura Polirom, 2005).

[6] Lynn Thorndike, Magia în istoria intelectuală a Europei, Editura Harald, București, 2011, p. 158.

[7] Apud Antoine Houlou-Garcia, Nu, mărul nu i-a căzut în cap lui Newton, Micile minciuni care au făurit istoria științei, Editura Humanitas, București, 2026, p. 139.

[8] Francisc, Gândurile Papei selectate de CarolinePigozzi, Editura Curtea Veche, București, 2021, p. 12.