1. TIMPUL

 adevăr și minciună

Încercând să explice tuturor adevărul conținut de dogmă „Scolasticii ne învață că veșnicia nu este o succesiune fără început și sfârșit, ci un prezent etern, adică prezentul nostru este același ca prezentul lui Adam, adică între acum și atunci nu există nicio diferență.[1] Ipoteza sau Teoria timpului fantomă este o teorie a conspirației dezvoltată în 1991 de către Heribert Illig (născut în 1947 în Vohenstrauß, Germania). Conform acestei ipoteze unele perioade ale istoriei, în special cea a Europei din timpul Evului Mediu timpuriu (614-911 AD), nu ar fi avut loc în realitate și că a existat un efort sistematic de a se ascunde acest fapt. Illig a presupus că adaosul anilor a fost realizat prin modificarea, denaturarea și falsificarea unor documente scrise și nescrise.

„Ipoteza a fost acceptată de unii oameni de știință ca Hans-Ulrich Niemitz, Christoph Marx, Angelika Müller, Uwe Topper, Manfred Zeller, dar a fost respinsă de majoritatea cercetătorilor.” (Wikipedia) Pentru cineva care nu citește decât aceste rânduri de pe Wikipedia, informația i se poate părea cel puțin stranie. Mai ales că nu este vorba despre elucubrațiile unui individ în căutare de atenție, înzestrat doar cu imaginație și tupeu, ci de o teorie a unor oameni cu înaltă școală.

În mediul în care trăiesc azi, toată lumea, indiferent de credință, vorbește și se raportează la AD 2026. Și actele oficiale sunt datate cu acest an. Și totuși?

Cum adică? „Prezentul nostru este același ca prezentul lui Adam, adică între acum și atunci nu există nicio diferență.”? Tot încercând să îmi explic ideea în romanul „Acvariul”, pe coperta căruia este totuși notat 2025, am preluat de la  Spinoza (Cogitato metaphysica, 4.) că „Timpul nu este o calitate a lucrurilor, ci doar un mod de a gândi”. Apoi, Heidegger, citat de Emmanuel Lévinas[2], „arată că nu trebuie să ne punem nici [măcar] întrebarea «ce este timpul?», deoarece, în cazul acela, se postulează, implicit, că timpul este”. După care am aflat că Albert Einstein a mers şi mai departe, zicând că „Diferenţa dintre trecut, prezent şi viitor este doar o puternică şi încăpăţânată iluzie”. Este o diferinţă de nuanţă între aceste interpretări ale clipei singure, ale clipei absolute, ale lui ACUM. Dar o diferenţă esenţială. Dacă nu există decât prezentul, dacă «Diferenţa dintre trecut, prezent şi viitor este doar o puternică şi încăpăţânată iluzie», înseamnă că şi orice nume, loc sau eveniment, ce pare a se afla într-un anacronism flagrant faţă de un alt nume, alt loc sau alt eveniment, nu este decât o iluzie. Că și orice este socotit anacronism nu este decât «o puternică şi încăpăţânată iluzie». Cu atât mai iluzorie este şi cea a prezentului afectiv, cel mereu strivit de amintirile unui trecut trăit sau aflat, precum şi de perspectiva viitorului întotdeauna doar ipotetic. Iluzorie este trăirea prezentului afectiv, cel mereu determinat până la strivire de nişte timpuri iluzorii. Ce ne rămâne este doar prezentul acţiunii, adică doar ceea ce (ni) se întâmplă ACUM. Viaţa noastră nu este decât răspunsul subiectiv la senzaţiile receptate, iar ACUM este singurul moment ce poate fi simţit şi perceput cu senzorii de care dispunem. Restul este doar amintire şi/sau proiecţie a viitorului, adică rod al imaginaţiei. Ne facem planuri amănunțite și în funcție de ele mergem pregătiți mai departe. Dar se întâmplă ca brusc totul să se schimbe într-o clipă. Pentru că acea clipă este prezentul, ACUM, unicul prezent, prezentul absolut. Iar eu nu-mi pot explica toate astea decât zicându-mi că un lucru pe care nu-l putem vedea, mirosi, auzi, un lucru pentru care nu avem organe de simț nici nu există. Cel puțin nu există pentru noi. Și, într-adevăr, nici pentru ceva din trecut și nici pentru ceva din viitor nu avem organe de simț. Or fără trecut și viitor, timpul nu există[3]”. Am fost mulțumit de aceste gânduri – pe care le-am considerat drept concluzii – și astfel mi-am explicat multe, până chiar și de ce nu poate iepurele să întreacă broasca țestoasă și de ce nu-și poate atinge săgeata ținta.

Am fost mulțumit de aceste gânduri până ce am dat de ipoteza „timpului fantomă”.

Nu numai pentru filosofi, ci și pentru toată lumea cu acces la internet, această teorie este accesibilă. Cu argumente pro și contra. Dar două afirmații contrare nu se pot întâlni în același adevăr, adevărul acceptat este doar unul. Așa că, dacă anul curent 2026 reprezintă adevărul, atunci ipoteza timpului fantomă nu reprezintă decât o minciună. Iar, din contra, dacă ne aflăm în timpul fantomă, înseamnă că trăim într-o minciună acceptată unanim și dictată administrativ. Lucru valabil pentru toți oamenii din jurul meu (și nu numai), chiar și pentru cei ce nu-și bat capul cu teorii atât de abstracte și nu i-au citit pe Immanul Velikosky, pe Heribert Illig, pe Hans-Ulrich Niemitz etc., iar pe cei ce i-au combătut nici n-ar mai fi avut rost să-i știe. Când ceva ți se pare absolut absurd, nici măcar nu te mai obosești să cauți contraargumente. „Nu-i decât o prostie!”, îți spui.

Dar despre ce este vorba? Despre nici mai mult, nici mai puțin decât că nu ne aflăm în anul precizat pe toate calendarele oficiale ale lumii[4], ci cu sute de ani mai devreme. O întreagă perioadă istorică ar fi existat doar în scrieri, nu și în realitate, fiind, de fapt, doar o imensă minciună.

Născut în 1895 într-o familie evreiască din Vitebsk (Imperiul rus), Immanuel Velikovsky a primit medalia de aur la absolvirea gimnaziului, a studiat matematica, a devenit poliglot, a obținut diploma în medicină, după care a ajuns medic psihiatru integrat în școala lui Freud. Asemenea profesioniștilor din Evul Mediu, a executat călătorii de inițiere: la început în Europa și Palestina, unde a trăit o vreme, apoi iar în Europa. În prejma celui de Al Doilea Război Mondial, a plecat în Statele Unite. Era deja considerat un „caz”, un autor cu mare priză la publicul nespecializat, însă respins hotărât de cercurile științifice tradiționale. Unul dintre „cazurile” cele mai celebre de dispută între eminența academică oficială și un cerc de „răzvrătiți”. Dar, în mod ciudat, acest război purtat și în mass-media, adică adresat și celor mulți, a rămas pentru marele public, în cel mai bun caz, doar un subiect de cafenea. Cine să pună sub semnul întrebării data oficială? Mai ales că dacă o înlocuiești cu alte cifre în documentele pretinse de autorități (stare civilă, fisc, justiție etc.) riști să fii acuzat nu numai de minciună, ci chiar de fals în declarații sau în acte, cu toate consecințele de rigoare. Am insistat atât despre persoana lui Immanuel Velikovsky pentru a arăta că autorul, poliglot, cu pregătire academică în mai multe domenii, omul care a tipărit numeroase cărți traduse în multe limbi și epuizate în tiraje succesive, nu a făcut parte dintre numeroșii „inițiați” propagatori de teorii ieșite din comun, bântuiții sau șarlatanii care au împovărat lumea de-a lungul secolelor. Velikovsky a intrat și în atenția unor nume mari, de pildă, cartea sa,  Lumi in coliziune,  a fost găsită pe masa de lucru a lui Albert Einstein in momentul mortii acestuia. Dacă unii l-au confundat cu falșii profeți, faptul se datorează, în primul rând, pentru că tezele lui sfidează ceea ce este considerat imuabil atât de către știință, cât și de viața de zi cu zi și, în al doilea rând, pentru că și el insista, asemenea nenumăraților falși proroci, pe iminentul sfârșit al lumii. (Vezi printre cărțile sale, Ciocnirea lumilor sau Epoci în haos și ele bestselleruri. La fel, Laird Scranton, care susține, printre multe altele, teoria conform careia ciocnirea planetei Venus cu Marte ar fi provocat răcirea bruscă a Pamântului în doar cateva clipe, modificand radical destinul planetei. După Wikipedia, „recentele misiuni ale sondelor spațiale, cât și traducerile unor vechi documente din China, Coreea și Japonia despre planeta Venus confirmă retroactiv viziunile celui care a fost considerat cândva un eretic al științei”.) O altă teorie de neconceput de omenirea utilizând calendarele oficiale, „o prostie”, o „minciună”! Cum ar putea fi adevărat?

Teoria timpului fantomă a lui Immanuel Velikovsky a făcut școală. Heribert Illig, Hans-Ulrich Niemitz, Uwe Topper sunt doar câțiva dintre cei ce o susțin. În documente, veți afla că Illig a întrodus Teoria timpului fantomă în 1991, iar dr. Niemitz a prelucrat-o câțiva ani mai târziu. Și iată deja prima inadvertență: dacă el, ca și ceilalți partizani ai teoriei, nu recunoaște datarea oficială, cum de acceptă că a promovat teoria timpului fantomă în 1991 și că Niemitz a intervenit în 1936, când ideile lor refuză tocmai această cronologie. Teoria timpului fantomă pretinde că 297 de ani din Evul Mediu („Evul întunecat”) pur și simplu n-au existat, fiind o invenție a istoricilor. Se merge mai departe și se afirmă că pe vremea lui Otto al III-lea, împăratului Sfântului Imperiu German, s-ar fi născocit acest „apendice” pentru a-i argumenta suveranului filiația divină. Argumentele lui Illig & co se sprijină pe analiza dovezilor pentru perioada lui Carol cel Mare, unde documentele și artefactele ar fi discutabile pentru acele vremuri, așa că însuși Carol cel Mare nici n-ar fi existat în realitate, anii 614 până la 911 fiind inventați de Otto al III-lea și de papa Silvestru al II-lea. Mai aproape de Cristos, împăratul își susținea filiația din El.

Înainte de a zâmbi cu superioritate, trebuie să ne întoarcem la epoca celor două personalități incriminate. Născut în A.D. 980, Otto al III-lea a fost rege romano-german din 983, de la moartea tatălui său, și împărat al Sfântului Imperiu Roman de Origine Germană din 986 – când împlinise abia 6 ani – până în AD 1002, când a decedat la vârsta de doar 22 de ani. Până atunci l-a impus drept suveran pontif pe verișorul său Grigore al V-lea, a creat provincii ecleziastice, a creștinat și a ridicat la rang de arhiepiscopie orașul Gniezno și Boleslav I a devenit rege al Poloniei, iar, mai târziu a ridicat la rang de arhiepiscopie și Esztergom, Ștefan I devenind rege al Ungariei. La moartea subită a lui Grigore al V-lea, l-a impus drept papă pe  Gerbert d’Aurillac sub numele de Silvestru al II-lea. Acesta i-a fost mentor și sfătuitor până la sfârșit. De altfel, Silvestru al II-lea a murit și el doar un an mai târziu după împărat.

„În Occidentul medieval știința și filosofia au fost nevoite să se dezvolte într-o atmosferă de mit, de legende, de miracole, de prevestiri, de demoni, de minuni, de magie, de astrologie, de ghicit și de vrăjitorie, cum se întâmplă numai în perioadele de haos, dominate de teamă.[5]” Vintilă Horia, scrie despre Silvestru al II-lea (Gerbert d`Aurillac, primul papă francez): „O fantastică legendă s-a născut în jurul ciudatei sale figuri. Un învățat ca el trebuia să trezească curiozitate într-o lume în care știința, după noaptea care învăluise Italia în timpul năvălirilor barbare, se confunda cu vrăjitoria, După cum se spune, figura sa a servit drept model pentru doctorul Faust[6], al cărui mit i-a inspirat pe Marlowe și pe Goethe[7]”.

Născut între anii 940 și 945, Gerbert d’Aurillac, Silvestru al II-lea, alături de împăratul Rudolf al II-lea (cu jumătate de mileniu mai târziu), au fost, poate, figurile cele mai reprezentative ale imaginativului poietic rațional[8] al așa-numitului Ev Mediu european. „În tradiția populară a rămas cu porecla de «papă mag», care ajunse pe tronul pontifical datorită unui «pact cu diavolul», și astfel au apărut legendele.[9]”

Inițial, plecând din casa părintească, Gerbert a îmbrăcat rasa călugărească în apropiere, la mănăstirea de la Aurillac. De unde, fire curioasă, pleacă în curând în Peninsula Iberică spre a studia științele, astrologia și magia cu maeștrii arabi din Córdoba și Sevilla; după care a coborât și în Africa, la Universitatea al-Karaouine din Maroc. Însă nu înainte de a fi furat o carte de vrăji de la unul dintre filosofii arabi. Și, de parcă nu ar fi fost suficient că s-a nutrit cu învățătura musulmană, se spunea, desigur în șoaptă, că Gerbert ar fi construit un cap din bronz al unui robot apt de a-i răspunde cu «da» sau «nu» la orice îl întreba. Se șoptea, întrucât, de bună seamă, nu era indicat să spui asemenea lucruri, mai ales că, după toate astea și, în mod firesc, se zvonea că ar fi abjurat de la credința catolică și ar fi făcut un pact cu diavolul. Înțelegerea ar fi fost semnată cu demonul feminin Meridiana, cu ajutorul căreia ar fi reușit să urce pe tronul ​​papal. Cine nu credea aceasta și încerca să-și explice altfel cum de a ajuns francezul pe tronul papal putea să recurgă la o altă legendă: Gerbert ar fi câștigat papalitatea jucând zaruri cu diavolul. Cum să spui așa ceva cu voce tare, chiar dacă multă lume cunoștea aceste și/sau alte fapte ale apostatului? Silvestru al II-lea nu este singurul, dar se pare primul papă acuzat de legături cu necuratul. La fel și Ioan al XXI-lea (1276-7) și Benedict al XII-lea (1334-42) ar fi iscălit pactul nelegiuit. Iar papa Grigore al XII-lea (1406 – 1415) a trebuit chiar să se apere la Pisa în fața unui Conciliu. De fapt, toți aceștia au fost în primul rând erudiți interesați în tainele laice și s-au dovedit mai puțin pregătiți pentru programul de activități al unui suveran pontif, la fel cum și împăratul Rudolf al II-lea a preferat să studieze științele, în loc să guverneze. (Grigore al XII-lea a abdicat în scandalul celor trei papi simultani rivali.)

Revenind la teoria timpului fantomă, să nu uităm că Otto al III-lea a murit abia ieșit din adolescență și că Silvestru al II-lea a fost primul papă de origine franceză. Iar subiectului nostru i se potrivește, mai bine ca oricând, o remarcă a lui Dominique Barthélemy: Recitindu-l pe Michelet, îmi vine în minte gândul că noi, francezii, ca și alte câteva popoare europene, facem din trecutul nostru – sub aparența studiului științific – cam ce vrem. Se vorbește despre mitologia popoarelor primitive care relatează o pretinsă istorie a strămoșilor, nefăcând altceva decât să-și exprime astfel propriile interese, schimbând genealogiile și justificându-și instituțiile prin legende ale originilor. Dar istoria Franței face oare altceva?”[10]. Nu, Otto III și Silvestru II exact asta ar fi încercat.

Preluând ideile lui Velikovsky, mort în AD 1979, Herbert Illig a preluat teoria timpului fantomă în 1991 și a fost urmat de un grup de oameni de știință care, netrebuind s-o ia de la început, au publicat destul pentru ca teoria să trăiască o nouă viață.

„Cum pot fi acceptate drept reale nume și evenimente doar pentru că au fost consemnate de scribi, dar fără a fi dovedite de descoperirile arheologice?” și-a pornit cruciada împotriva „falsei istorii” Illig. Dacă dovezile materiale lipsesc sau nu sunt sigure, perioada respectivă n-ar trebui să existe. Este vorba despre răstimpul dintre anii 614 și 911. Și astfel, cronologia erei cristice ar trebui redusă cu 297 de ani. De pildă, AD acceptat când scriu aceste rânduri ar trebui să fie nu 2026, așa cum e consemnat oficial, ci… 1729. De asemenea evocă inadvertențe în analizele de laborator asupra datării artefactelor, diferențele din rapoartele datelor dendocronologice, lacuna de 500 de ani între căderea Imperiului Roman și nașterea stilului roman în arheologie, „cazul Capelei de la Aachen”, unde datele construcției nu coincid la fel ca și în privința abației de la Cluny, eroarea în preluarea calendarului gregorian pornind de la calendarul iulian. Eliminând perioada dintre AD 614 și AD 911, Illig, Niemitz și ceilalți din grup fac să dispară din istorie Dinastia Tang din China (618 – 907), perioada iconoclasmului din Bizanț (726 – 843), Tratatul de la Verdun – când Regatul franc a fost împărțit între cei trei nepoți ai lui Carol cel Mare (843), începutul  misiunii lui Kiril și Metodiu (863), marii conducători, printre care Carol cel Mare (768 – 814),  Harun al Rașid (786 – 809), Alfred cel Mare în Anglia (871 – 899), Simeon cel Mare al Bulgariei (893 – 927) etc. Apoi ar dispărea evenimente astrologice calculate încă din antichitate și confirmate de cunoașterea modernă (trecerea cometei lui Halley sau datarea eclipselor). Și nu în ultimul rând, se amintește de greșelile intenționate ale unor scribi care consemnează întotdeauna în favoarea celor care-i plătesc pentru modul cum vor aceia să rămână în istorie. (Acest din urmă argument pare cel mai valid, știindu-se că secretarii cronicari păstrează mereu varianta plăcută, dacă nu chiar dictată, de învingători. Cartea de istorie este opera celui care a redactat-o și este modificată, dacă marele caleidoscop al lumii se modifică și-și așază altfel desenul.)

Depășind articolele din tabloide și discuțiile de la televizor, numeroși oameni de știință au venit cu argumente, care au susținut că, pentru ca toată perioada „fantomă” să fi putut avea loc, ar fi fost nevoie de o conspirație mondială în stare să organizeze o coordonare a datelor din diferitele puncte ale mapamondului, un mapamond el însuși prea puțin cunoscut în primul mileniu cristic. Să creezi fapte majore și relații între ele pe un teren încă fără prea multe posibilități de comunicare reciprocă este de neconceput. Dar, cum remarcă Isabelle Stengers, „«raționalitatea științifică» este identificată de critica «tehnoștiințelor» ca o raționalitate pur operatorie, ce-și reduce cuceririle la calcul și la dominare prin tehnică. Ea, critica, neagă orice posibilitate de a se distinge între producțile științifice, tehnice sau tehnologice, referindu-se atât la dispozitivele sociotehnice care transformă efectiv practicile umane (cum este cazul informaticii) cât și la «viziunile științifice» asupra lumii care reduc, de exemplu, realitatea la un schimb de informații.[11]” Extrapolând, am putea spune că „viziunile științifice” asupra lumii sunt cele care reduc „adevărul” la un schimb de informații. Sau de negații. Istoria științelor – a „științelor exacte” nu este decât un lung șir de contradicții, când „adevăruri” general acceptate sunt negate pentru a fi din nou socotite viabile (adevărate) pe un nou palier al cunoașterii. Și n-au fost puțini ghinioniștii care au trăit înainte de a le fi socotite adevărate viziunile, plătind scump ideile lor revoluționare. (De pildă, Giordano Bruno…) Ceea ce nu se incadrează într-un moment anume în realitatea (adevărul) celor mulți este catalogat drept erezie (religioasă ori științifică), minciună sau pur și simplu prostie. „Schimbul de informații” urmându-și traseul s-ar putea să întoarcă judecata din nou… Și din nou…

Se spune că doar o minte ingenuă poate să accepte noul fără a fi obligată să facă abstracție de lucrul învățat și știut, cunoașterea fiind și ea tributară unor cutume. Chiar și practicile dovedite în laborator și puse la fundamentul unor aplicații intrate în uzul general pot fi explicate și dezvoltate altfel, într-un mod la fel de dovedit și de funcțional. Suntem obișnuiți ca umanioarele să fie apreciate diferit de critica literară, muzicală etc., dar și științele exacte – unde doi și cu doi suntem convinși că face întotdeauna patru – chiar și științele exacte pot trece prin stadii de DA și de NU. Cu cât „schimbul de informații” este mai accesibil, cu atât mai repede apar următorii „eretici” în viața comunității umane.

Pentru că Teoria timpului fantomă constituie un subiect ce pare mai interesant pentru publicul larg decât pentru majoritatea oamenilor de știință, voi termina aceste însemnări preluând concluziile de pe Wikipedia, platforma cea mai democratică: „Așadar, strămoșii noștri au fost cu toții mari mincinoși? Sau ipoteza timpului fantomă este doar o creație a unor minți pseudoștiințifice deosebit de fervente? Este posibil ca figura lui Carol cel Mare, plină de anecdote legendare, să fie similară cu cea a regelui Arthur? Există mii de falsuri recunoscute, produse în Evul Mediu: testamente, texte de istorie, cronici etc. Cum putem recunoaște documentele adevărate de cele fictive? În plus, alfabetizarea nu era foarte răspândită. Din moment ce majoritatea oamenilor nu știau să citească sau să scrie, cum puteau verifica faptele consemnate în documentele oficiale? Și, din moment ce nu existau mijloace de comunicare în timp real, despre ce evenimente istorice știa cu adevărat populația medievală?

De fapt, respingerile Ipotezei Timpului Fantomă nu sunt foarte amănunțite, fiind, în majoritatea cazurilor, comentarii disprețuitoare și indignate.

De fapt, este dificil să găsești texte accesibile care să explice în detaliu de ce este puțin probabil ca o astfel de teorie să fie plauzibilă.

În orice caz, vom vedea dacă savanții vor încerca să revizuiască întreaga cronologie pe care am studiat-o la școală sau vor continua să o apere cu strășnicie «oricum»! Singura reflecție pe care această teorie pare să o sugereze este că și cultura poate deveni un instrument de control și de putere, dacă mai este nevoie de confirmare”.

Teoria timpului fantomă este o minciună sfruntată, așa cum o resimțim datorită trecutului învățat de noi și a prezentului acceptat de noi și impus nouă sau ține de adevăr? Cel mai simplu răspuns îl putem da preluând de la Sfântul Augustin: În tine, o suflete al meu, în tine măsor eu timpurile. Să nu mă contrazici: „oare asta să fie?” Să nu te contrazici cu mulțimile simțurilor tale. În fine, repet, măsor eu timpurile. Impresia pe care o lasă în tine lucrurile care trec și care, după ce acelea au trecut, rămâne, pe ea o măsor, pe ea care este prezentă, nu pe cea care trecând au făcut ca această impresie să se producă: pe ea o măsor atunci când măsor timpul. Așadar, ori toate acestea reprezintă timpul, ori eu nu măsor timpul”[12].

Da: „ toate acestea reprezintă timpul, ori eu nu măsor timpul”. Teoria timpului fantomă este greu de acceptat de omenirea care își planifică timpul după calendarul oficial. Dar poate cineva să garanteze că, asemenea tuturor informațiilor pe care le deținem, nu ne aflăm și în acest caz în adevăr/minciună?

[1] Hobbes Leviatan, cap. 46. Apud Schopenhauer, Lumea ca voință și reprezentare, vol. 1, Humanitas, București, anul 2012, p.322;

[2] Emmanuel Lévinas, Moartea şi timpul, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1996, p. 23;

[3] Apud Gheorghe Schwartz, ACVARIUL SAU CINE TOT VREA SĂ-L UCIDĂ PE VENERABILUL MAESTRU, Editura Tribuna, Cluj Napoca, 2025, Vol. I, p. 72,

[4] Și țările, unde funcționează alte cronologii în funcție de tradiția religioasă, azi se face referire (și) la AD 2026.

[5] Will și Aruel Durant, Civilizații istorisite, vol. XIII/4, Prietenii Cărții, București, 2004, p. 202;

[6] Modelul preluat, doctor Johann Georg Faust, ar fi trăit în sudul Germaniei abia între 1480 și 1541, când ar fi murit cu implicarea diavolului în urma unei explozii în laboratorul său alchimic. [nota mea, Gh. Sch.]

[7] Vintilă Horia, Dicționarul papilor, Editura Saeculum I. O. București, 1999, p. 76;

[8] Vezi conceptul „imaginativul poietic rațional” la Mircea Arman, Tratat asupra imaginativului uman, Editura Tribuna, Cluj-Napoca.2024.

[9] Claudio Pendina,  Papii Istorie și secrete, Editura BIC ALL, București, 2002, p.355;

[10] Dominique Barthélemy, Anul o mie și pacea lui Dumnezeu, Franța creștină și feudală în anii 980 – 1060, Editura Polirom, Iași, 2002, p. 11;

[11] Isabelle Stengers, Inventarea științelor moderne, Editura Polirom, Iași, 2001, p. 14;

[12] Apud DeAGOSTINI, Enciclopedie de filosofie și științe umane, Editura ALL EDUCAȚIONAL, București, 2004, p. 1103;