Din dicționar, pe înțelesul tuturor: BANCĂ – de la tejghea la bani
Astăzi, când spunem „bancă”, ne gândim imediat la o instituție financiară, la conturi, carduri, credite și economii, dar povestea cuvântului începe mult mai concret: cu o bancă adevărată, o masă sau o tejghea pe care negustorii și schimbătorii de bani își desfășurau activitatea.
Potrivit DEX, bancă, în sens financiar, este o „întreprindere financiară care efectuează operații de plată și de credit”. Etimologia cuvântului românesc este indicată prin italianul banca și francezul banque.
Surse: DEX, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2009; Alexandru Ciorănescu – Dicționarul etimologic al limbii române (DER); Dicționarul limbii române (DLR), Academia Română.
În italiană, banca desemna inițial o bancă, o masă sau o tejghea. De aici s-a dezvoltat sensul legat de activitatea schimbătorilor de bani: locul unde aceștia își expuneau monedele, le numărau și făceau schimburi.
Așadar, trecerea semantică poate fi înțeleasă foarte simplu: bancă → tejghea/masă de lucru → locul schimbătorului de bani → activitatea financiară → instituția financiară.
Sensul modern nu a apărut dintr-odată. Mai întâi, cuvântul desemna obiectul pe care se desfășura activitatea. Apoi numele obiectului a început să desemneze activitatea însăși, iar în cele din urmă instituția care o organizează. De aici provine și expresia bancrută, ajunsă în română din francezul banqueroute, care are la origine forma italiană banca rotta, „bancă ruptă”.
Povestea „băncii” este, așadar, un exemplu spectaculos de schimbare semantică. Un obiect foarte concret, banca pe care stătea sau lucra negustorul, a dat numele uneia dintre cele mai importante instituții ale economiei moderne.
Când spunem astăzi „am bani la bancă”, folosim un cuvânt care, la origine, desemna ceva pe care oamenii puteau pur și simplu să pună niște monede.
