Din dicționar, pe înțelesul tuturor: SPANAC – frunza care a pornit din Persia și a cucerit bucătăriile lumii

Este nelipsit din piețe primăvara, se găsește în plăcinte, supe, salate și mâncăruri tradiționale, iar mulți îl asociază cu o alimentație sănătoasă. Spanacul este una dintre cele mai cunoscute plante comestibile, dar numele său ascunde o istorie impresionantă. A pornit din Orient, a trecut prin lumea arabă și prin spațiul mediteraneean, iar în cele din urmă a ajuns în bucătăriile europene. Mai mult, înainte de a fi apreciat ca aliment, spanacul era folosit în scopuri medicinale.
Potrivit DEX, „spanac” desemnează o „plantă erbacee legumicolă, cu frunze mari, cărnoase, de culoare verde-închis, care se consumă în alimentație”. Este cultivată pentru frunzele sale bogate în substanțe nutritive și poate fi folosită atât crudă, cât și preparată termic.
Sursa: DEX – Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2009; Alexandru Ciorănescu – Dicționarul etimologic român (DER); Marius Sala – „Cuvinte călătoare: cuvinte persane (XI)”.
Cuvântul românesc „spanac” are la origine îndepărtată termenul persan äspänāh, care desemna planta. Din persană, denumirea s-a răspândit în mai multe limbi, iar în română a ajuns prin intermediul neogrecescului spanaki. Unii lingviști admit și posibilitatea unor influențe din bulgară sau sârbă. În limba română au existat numeroase variante, printre care „spinat”, „spinac”, „spinot”, „șpanac” și „șpenot”.
Interesant este faptul că spanacul a ajuns în Europa pe mai multe trasee. În lumea arabă, planta era cunoscută și folosită încă din Evul Mediu, iar denumirea sa persană a fost preluată în arabă. Prin intermediul medicinii arabe și al schimburilor comerciale, spanacul a pătruns în Europa occidentală, unde a fost cunoscut sub diferite forme: espinaca în spaniolă, espinafre în portugheză, spinaci în italiană și épinard în franceză.
Primele utilizări importante ale spanacului în lumea medievală au fost legate de medicină. Planta era apreciată pentru proprietățile sale și folosită în diferite preparate medicinale. Treptat, a intrat și în alimentație, devenind o legumă apreciată în bucătăriile Orientului și apoi ale Europei.
Răspândirea sa pe continentul european este asociată și cu lumea arabă medievală, în special cu Spania, unde contactul dintre civilizațiile arabă și europeană a favorizat circulația plantelor, a alimentelor și a cunoștințelor despre cultivarea lor. Din zona mediteraneeană, spanacul s-a răspândit în celelalte regiuni europene.
Astăzi, spanacul este apreciat pentru conținutul său de vitamine, minerale și fibre. Este folosit în numeroase preparate, de la mâncăruri tradiționale până la rețete moderne, iar frunzele sale verzi au devenit simbolul unei alimentații echilibrate.
Povestea cuvântului este însă la fel de interesantă ca povestea plantei. De la un termen persan, trecut prin limba arabă, prin greacă și prin alte limbi europene, „spanac” este rostit în milioane de bucătării, dovada că, uneori, chiar și o simplă frunză verde poate purta cu ea istoria unor întregi civilizații.

