Ciprian Demeter: Statul de drepți și răstignirea regelui: cum a confiscat „sistemul” fotbalul românesc și de ce am ajuns să ne urâm legendele

Există o boală teribilă, profundă și adeseori invizibilă, care, de mulți ani, macină societatea românească. Este o formă de autodistrugere pe care o regăsim, în expresia ei cea mai pură, mai violentă și mai dureroasă, în fotbal. Pentru poporul român, fotbalul nu a fost niciodată doar un joc, o simplă formă de divertisment sau o afacere. În anii întunecați ai dictaturii și în deceniile tulburi ale tranziției, fotbalul a ținut loc de religie, de speranță și de afirmare națională. A fost printre puținele domenii care a scos milioane de oameni în stradă, uniți de o bucurie pură, nealterată de clivaje politice sau sociale. Astăzi, însă, această oglindă este țăndări. Ne privim în ea și vedem un sistem eșuat, o administrație sportivă capturată de interese obscure, o elită politică și instituțională cinică, și, cel mai tragic, o masă de suporteri dezorientați care, în disperarea lor oarbă, au ajuns să lovească în singurele repere de autenticitate care ne-au mai rămas.
CITEȘTE ȘI: România, între crize și păcălicii istoriei: politica unui perpetuu joc de interese
Asistăm de o bună perioadă de timp la un fenomen halucinant, o mostră de decădere morală de cea mai joasă speță: demonizarea constantă și agresivă a lui Gheorghe Hagi. Din tribunele încărcate de frustrare, din confortul anonim al rețelelor de socializare, din spatele tastaturilor, se aud voci tot mai stridente care strigă faptul că „Hagi este un analfabet”, judecându-l cu o asprime bolnăvicioasă pentru sintaxa lui uneori întortocheată, pentru repetiții sau pentru exprimările pătimașe.
Este momentul să spunem stop acestei aberații naționale și să ne privim în față propria ipocrizie. Gheorghe Hagi nu a fost numit ministru al Educației, nu a fost pus în fruntea Academiei Române, nici la conducerea Institutului Cultural. El nu este un politician fabricat în laboratoare de comunicare, antrenat să citească discursuri goale de sens de pe un prompter pentru a masca un vid interior absolut. Hagi este un geniu al sportului, un om ale cărui calități native au atins excelența, un sportiv a cărui singură limbă maternă, pe care a vorbit-o cu o fluență pe care puțini români au atins-o, a fost fotbalul.
Când acest om a pus România pe harta lumii, când a scos o națiune întreagă în stradă la World Cup ’94, redându-ne o demnitate pe care clasa politică ne-o călca în picioare, nimeni nu i-a cerut un doctorat în filologie. Nimeni nu i-a analizat acordurile gramaticale când mingea trimisă de el se oprea în vinclul porților adverse. A-l jigni pe omul care și-a investit absolut toată averea, liniștea, sănătatea și viața în a crește generații de copii, construind de la zero singura academie reală dintr-o Românie în care statul a ruinat totul, este dovada unei națiuni care și-a pierdut iremediabil busola morală.
CITEȘTE ȘI: Industria promisiunilor: cine câștigă din România care se construiește doar pe hârtie?
Ne deranjează teribil o frază mai puțin șlefuită a lui Hagi, dar tolerăm în tăcere zeci de miniștri și demnitari cu diplome plagiate, impostori care nu au nicio legătură cu cartea, dar care semnează bugete de miliarde și decid soarta țării. Pentru Hagi, sintaxa nu are nicio importanță, el este antrenor și fost mare fotbalist, nu politician. Filosofia sa se scrie pe iarbă, nu în monitoarele oficiale.
Dacă nici măcar un titan precum Mircea Lucescu, probabil cel mai mare tactician și manager din istoria est-europeană a fotbalului, nu a putut reuși să repare peste noapte dezastrul și să resusciteze o națională adusă în comă, oare de ce am crede că Hagi ar fi reușit? De ce am crede că orice antrenor, oricât de strălucit, poate face minuni într-un sistem ale cărui fundații sunt putrede? Problema fotbalului românesc nu stă pe banca tehnică. Problema, cauza absolută a acestui dezastru de proporții istorice, se află adânc înfiptă în scaunele din birourile de la Casa Fotbalului.
Pentru a înțelege cum a ajuns fotbalul românesc „în gard”, trebuie să părăsim terenul de joc și să intrăm în culisele puterii obscure. Trebuie să ne întoarcem la momentul zero al actualei prăbușiri: alegerile de la Federația Română de Fotbal din martie 2014. Ceea ce s-a întâmplat atunci a depășit cu mult dimensiunea unor simple alegeri la conducerea Federației, marcând momentul istoric în care statul de drept din România a fost transformat, la vedere și cu o brutalitate uluitoare, în „statul de drepți”.
CITEȘTE ȘI: Este o prostie să lupți cu evidența
Totul a plecat de la regimul lui Traian Băsescu, într-o epocă în care justiția era adeseori folosită ca bâtă politică și instrument de reglare a conturilor. Atunci, la ordinul „sistemului”, o hidră invizibilă a noii Securități post-decembriste, mașinăria judiciară, a orchestrat o execuție cu o sincronizare care sfidează orice probabilitate matematică. Gică Popescu, fostul mare căpitan al Barcelonei și al echipei naționale, o legendă incontestabilă a sportului nostru și candidatul favorit absolut la șefia FRF, a fost condamnat și trimis în spatele gratiilor cu doar 24 de ore înaintea alegerilor.
Nu dezbatem aici latura juridică a dosarului, nici faptele reținute în rechizitoriu. Ceea ce este fundamental de înțeles din perspectivă politică și socială este momentul ales. Acea sincronizare perfectă, dincolo de o simplă întâmplare în calendarul instanțelor, a fost un semnal brutal, un avertisment de tip mafiot transmis întregii societăți românești și lumii fotbalului: „Noi, Sistemul, decidem cine conduce, nu voi, nu votul vostru, nu legendele voastre.”
Prin eliminarea lui Gică Popescu, calea a fost eliberată pentru un personaj de care nimeni nu auzise până atunci: Răzvan Burleanu. Un veritabil no name, un individ fără niciun trecut sportiv remarcabil, fără operă, fără carieră în fotbal, fără să fi transpirat vreo zi pe gazon sau să fi condus măcar un club de divizie județeană. A fost parașutat direct în fruntea fotbalului românesc. De ce? Pentru că sistemul nu are nevoie de lideri autentici, cu o coloană vertebrală și legitimitate, pe care nu îi poate controla. Sistemul are nevoie de birocrați obedienți, de administratori de fațadă prin care să controleze bugete uriașe, influență socială și voturi.
CITEȘTE ȘI: Iarna roșie: Europa la răscruce între ambițiile geopolitice ale marilor puteri și vulnerabilitățile propriului său proiect
Din acel moment de ruptură, Federația Română de Fotbal s-a transformat într-o fortăreață închisă, într-o corporație ermetică, funcționând după propriile ei legi și sfidând cu aroganță logica performanței. Ne putem întreba, pe bună dreptate, a făcut vreodată cineva o anchetă reală, devastatoare, care să scoată la lumină jaful organizat din FRF? Unde sunt instituțiile de control ale statului? Ce face Curtea de Conturi, o instituție esențială dar, din păcate, profund politizată și aservită acelorași cercuri de putere? Răspunsul este un mare vid de acțiune. Tăcerea este asurzitoare.
Preluarea ostilă a fotbalului, mai mult decât un accident izolat, este o metaforă perfectă, la scară redusă, a modului în care a fost capturată întreaga Românie. Structurile de forță, urmașele Securității, și-au extins tentaculele asupra sportului și justiției, ajungând să distrugă sistematic mediul de afaceri românesc. Sub stindardul fals al unei cruciade anticorupție, s-a operat o epurare dictată din umbră, lăsând clasa politică românească slăbită, șantajabilă, populată de mediocrități speriate care execută ordine.
În timp ce antreprenorii români erau hăituiți, demonizați, târâți în cătușe pe scările parchetelor pentru a se da „exemple”, corporațiile străine au fost lăsate să practice o evaziune fiscală uriașă, scoțând profiturile din țară sub ochii oblăduitori, complici și corupți ai acestor foști și actuali securiști. România a devenit un teritoriu de extracție, din punct de vedere economic și emoțional.
A venit acel moment când societatea românească să se trezească. Este imperativ să existe un control civil și parlamentar real, puternic și neșantajabil asupra SRI și a tuturor serviciilor secrete. Nu este normal, într-o democrație a secolului XXI, ca SRI să dețină un control ocult asupra a tot ceea ce mișcă în România, de la numirile politice și achizițiile spitalelor, până la alegerile dintr-o federație sportivă. Când un stat permite ca serviciile secrete să scrie și să regizeze piesa pe care cetățenii o trăiesc, acel stat încetează să mai fie liber.
CITEȘTE ȘI: Pamfil Șeicaru: destinul gazetarului strivit între două epoci
Dacă privim retrospectiv la fotbalul românesc din anii ’90, în contrast cu epoca inaugurată de administrația Burleanu, observăm diferențe care depășesc dimensiunea cantitativă și ating însăși substanța fenomenului. Nu mai este nevoie de grafice sau de tabele pentru a constata această prăbușire, realitatea este resimțită dureros de fiecare român care iubește acest sport.
S-a produs, în primul rând, o fractură la nivelul bazei de selecție. În trecut, selecția respira organic: aveam cluburi de tradiție puternice, centre de copii și juniori. Astăzi, mediocritatea a fost instituționalizată prin reguli artificiale, prin cluburi susținute strict de bani publici și primării, în timp ce pepinierele autentice de talent au fost lăsate să se degradeze. Excepția singulară este exact proiectul acelui Hagi pe care mulți se grăbesc să-l înjure.
S-a produs apoi uzurparea conducerii. Dacă altădată, destinele fotbalului erau decise de oameni proveniți din domeniu, oameni cu uși deschise în marile cancelarii fotbalistice europene, care cunoșteau mirosul ierbii și psihologia vestiarului, astăzi la FRF domnesc birocrații. Vorbim despre teoreticieni ai managementului sportiv, indivizi în costume impecabile, care vorbesc în powerpoint-uri corporatiste despre strategii pe zeci de ani, în timp ce prezentul este o ruină.
CITEȘTE ȘI: Diplomația „ amantlâcului”: radiografia prăbușirii instituționale
Modul în care sunt tratate legendele este, de asemenea, simptomatic pentru o dictatură a mediocrității. În loc să fie respectați, integrați în staff-uri și consultați permanent, așa cum fac țările civilizate cu cei care excelează, marii noștri fotbaliști au fost marginalizați, trimiși în exil intern, ignorați voit și înlocuiți cu figuri șterse, perfect obediente sistemului. Sistemul urăște personalitatea puternică, o consideră o amenințare.
Rezultatul tuturor acestor mutări macabre? Ocupăm cel mai rușinos loc din istoria fotbalului românesc. Ne aflăm pe o tablă de șah a sportului mondial unde, din statutul de regină capabilă să elimine orice adversar de top, am ajuns un pion sacrificabil, temându-ne de echipe naționale din țări care abia recent au descoperit că mingea este rotundă.
În fața acestui tablou dezolant, trebuie să ne întrebăm cu maximă seriozitate: de ce să înjurăm efectul, când datoria noastră morală este să înjurăm și să eradicăm cauza? Jucătorii din teren, uneori blazați, antrenorii care se succed și se consumă într-o mașinărie de tocat destine, ei sunt doar efectul, simptomul vizibil al unei boli mult mai grave. Cauza are un nume și o adresă: Răzvan Burleanu și clădirea FRF.
Așteptăm onoare de la un astfel de om? Așteptăm demisii de onoare de la cineva instalat prin forța unui mecanism invizibil? Să fim clari: acest individ nu are nicio intenție să plece de bunăvoie. Oamenii lipsiți de o operă proprie, indivizii care și-au construit statutul exclusiv pe manevre de culise, nu cunosc conceptul de onoare. Pentru ei, supraviețuirea în funcție, cu orice preț, justifică mijloacele. El reprezintă modelul „omului nou” al birocrației securistice: arogant cu cei slabi, umil cu superiorii nevăzuți și absolut insensibil la dezastrul pe care îl patronează.
Aici intervine responsabilitatea uriașă a suporterilor români, a celor care încă trăiesc fenomenul, a peluzelor care altădată erau adevărate barometre ale revoltelor sociale. Este absolut ilogic și profund trist ca furia să fie îndreptată spre o legendă ca Hagi. A-l scuipa pe cel care a construit pentru tine este o formă de sinucidere națională.
De ce suporterii români nu se organizează? De ce nu-și folosesc energia și forța pe care o demonstrează în tribune pentru a lovi adevăratul inamic al fotbalului românesc? Societatea are nevoie de o demonstrație pașnică, dar de o fermitate absolută, a mii, zeci de mii de suporteri care să se adune în fața Federației Române de Fotbal. Fără înjurături adresate antrenorilor, fără disecții asupra jucătorilor, doar o cerință clară, unică și de neclintit: DEMISIA.
Pentru a smulge fotbalul din ghearele acestei mediocrități organizate, este nevoie de o mișcare de masă. Un boicot al minciunii. Suporterii trebuie să înțeleagă că, înjurându-l pe Hagi sau pe alți oameni de fotbal care încearcă să construiască, nu fac decât jocurile lui Burleanu și ale sistemului care l-a proțăpit acolo. Îi ajută să devieze atenția publică de la jaful real și de la incompetența abisală de la vârful FRF.
CITEȘTE ȘI: Revoluția neterminată: de ce România rămâne ancorată într-un trecut pe care nu l-a îngropat
Fotbalul românesc este astazi imaginea exactă a României, o țară enorm de talentată, condusă de incompetenți blindați în funcții, subjugată de un sistem ocult și măcinată de divizări interne.
A venit vremea să încetăm să mai fim pioni care se ucid între ei de dragul spectacolului morbid regizat de alții. Hagi a fost, este și va rămâne un Rege al acestui sport, indiferent câte virgule pune greșit într-o frază, pentru că istoria lui a fost scrisă cu geniu și transpirație, nu cu doctorate false. Răzvan Burleanu și protectorii lui nevăzuți, în schimb, vor rămâne o notă de subsol rușinoasă, niște uzurpatori de circumstanță ai unui tron pe care nu l-au meritat niciodată.
Acum este rândul nostru, al publicului, al presei libere și al suporterilor, să spunem „ajunge”. Să ne ridicăm și, pașnic dar implacabil, să cerem eliberarea fotbalului românesc din această captivitate umilitoare, pentru ca, măcar pe gazon, copiii noștri să învețe din nou ce înseamnă libertatea, demnitatea și meritocrația.





