ADEVĂRUL MINCIUNĂ (19)

Veneția Pacificului sau Orașul fantomelor

Unul dintre multele locuri de pe nemărginimea Pământului numite „A opta minune a lumii” este și „Veneția Pacificului”. O „Veneție” cunoscută și drept „Orașul fantomelor” sau „Orașul spiritelor celor ce au plecat”, cu alte cuvinte „Orașul morților”. Iubitorii de aventuri ori pur și simplu de excursii exotice, ajunși în arhipelagul micronezian, au posibilitatea de a vizita, în vestul Oceanului Pacific, orașul lacustru Nan Madol – fost Soun Nan-Leng  (adică „Reciful Celest”), parte a statului insular Pohnpei din Federația Microneziană. Pe o suprafață de aproape 20 de kilometri pătrați, așezat pe un grup de 92 de insulițe legate între ele de o rețea de canale, la Nan Madol, excelent fortificat, nu se poate ajunge decât cu barca. Dintr-un articol al unui ziar de largă circulație[1], putem afla câteva date interesante despre așezarea de mult abandonată, fostă capitală a puternicului imperiu al miticilor gemeni vrăjitori Olisihpa și Olosohpa. Din aceeași sursă aflăm: „Conform datărilor făcute de specialiști, acest oraș misterios a fost ridicat în secolul al XII lea d.Hr, iar, începând cu 1180., Nan Madol a fost centrul religios și politic al dinastiei Saudeleur, cea care a condus încă din secolul al X-lea insulele Pohnpei și Temwen, întemeind un puternic imperiu micronezian. Legendele microneziene spun că această puternică dinastie, Saudeleur, a fost fondată de gemenii vrăjitori Olisihpa și Olosohpa.”  Orice diletant poate afla mai multe lucruri despre misteriosul stat chiar și de pe popularul Google.

În alte surse citim și despre un personaj la fel de misterios ca ținutul unde nu poți ajunge decât cu barca, baronul von Poganes (sau Jean Luis Vangeburt sau Morice Manheim, dar cunoscut mai mult drept Marinarul Momo[2]). Doar că, dacă despre dinastia Saudeleur există o bibliografie surprinzător de bogată la dispoziția internauților, despre marinarul Momo – indiferent sub ce nume – nu se mai vorbește decât rar. Este soarta atât de efemeră a vedetelor de o zi, veți spune, însă în acest caz nu e chiar așa. În primul rând pentru că povestea lui, preluată și mereu transformată, a captat numeroase generații în vremea în desfășurare.

Prin veacul al XIII-lea după cronologia europeană sau în veacul al III-lea după datările Imperiului micronezian, într-unul dintre momentele cele mai fierbinți ale istoriei locale, se povestește că o revoltă a populației a fost înfrântă cu greutate. Șeful răzvrătiților a fost adus legat fedeleș în fața Suveranului, acesta s-a milostivit și i-a adresat câteva întrebări prizonierului, înainte de a decide modul cum să fie executat. Un dialog între Stăpân și ticălos a fost ceva atât de neobișnuit încât s-a păstrat în Cărțile Sfinte ale Marilor Preoți. Suveranul a vrut să știe de ce s-a răsculat populația de pe treizeci și două dintre cele nouăzeci și două de insulițe, cu toate că și oamenii de acolo aveau colibele pe coralii cei mai feriți de valurile cele mai furioase, aveau ce mânca atât ei cât și familiile lor și nu se aflau nicicând în primejdie de a fi atacați de sălbaticele triburi vrăjmașe, ducându-și și ei traiul în interiorul lanțurilor triple de diguri apărate de oșteni excelent antrenați. Suveranul, care nu s-a umilit niciodată într-atât încât să se adreseze unui supus de rând, și-a permis această excepție, știind că ticălosul nu va avea când să se laude cu cinstea incredibilă de a fi conversat cu Însuși Împăratul. El, ticălosul, i-a răspuns că nu ajung toate astea, dacă nu ești lăsat să părăsești niciodată insulița unde-ți duci traiul. „Nu ești lăsat să umbli haihui pentru binele tău! i-a răspuns Suveranul. Dacă te-ai avânta pe marea nemărginită, fie te-ai îneca, fie ai muri de foame, fie ai cădea victimă sălbaticelor triburi vrăjmașe! Supușii mei de pe celelalte șaizeci de insule repetă mereu că îmi sunt profund recunoscători pentru viața lor lipsită de orice primejdie!” Ticălosul, nemaiavând ce pierde, a răspuns Marelui Stăpân – ceea ce deja în sine constituia o neobrăzare de neînchipuit – că oamenilor nu le ajunge strictul necesar supraviețuirii, ceea ce nu este mai mult decât traiul într-o temniță. „Habar n-ai ce vorbești, i-a strigat Stăpânul. Nu vă țin într-o temniță, deși insula 77 este pregătiră continuu să-i preia pe cei ce nu prețuiesc viața fără griji pe care le-o ofer cu atâta mărinimie. Doar pe insula 77 sunt celule și lanțuri. Dar și cei pedepsiți acolo primesc mâncare, apă, are fiecare dintre ei un acoperiș și ziduri pentru a-l feri de vânt și ploi și, pe de-asupra, și prizonierii sunt apărați de atacurile sălbaticilor vrăjmași. Habar nu ai ce vorbești! Și deși voi sunteți liberi să vă alegeți perechile fiecare pe insula lui, să vă înmulțiți și să tindeți la un loc cât mai în față în tribul vostru, ar trebui să-i invidiați tocmai pe cei trimiși pe veci pe insula 77: aceia nu au de ce să-și facă niciun fel de visuri, nu trăiesc dezamăgiri, nu se străduiesc pentru țeluri mai întotdeauna iluzorii. Sunt senini. Degeaba ați dori toți o asemenea viață cu de toate și fără să trebuiască să faceți nimic pentru ea! Majoritatea supușilor trebuie să fie buni pentru muncă, altfel ați muri cu toții de foame, robi ai sălbaticelor triburi vrăjmașe. Îmi pare rău, dar n-am cum să vă închid pe toți pe insula 77, chiar dacă aș mai porunci să fie ridicate temnițe și pe alte ostroave! Nu se poate! Habar n-ai ce vorbești!” și i-a făcut semn gâdelui să-și îndeplinească datoria.

Astfel este consemnat în Cărțile Sfinte excepționalul dialog dintre Suveran și ticălos, iar pilda aceasta le este reamintită oamenilor de către preoți de trei ori în fiecare săptămână. Și așa a cunoscut-o și Momo.

Marinarul ajuns într-un amurg la marginea imperiului, a trebuit să aștepte ivirea zorilor pentru a fi preluat de un localnic. Înainte de a-l duce prin labirintul de canale, acesta s-a convins că noul venit are toate hârtiile în bună ordine. Niciun preț n-ar fi acceptat barcagiul pentru a vâsli noaptea printre corali. Pe întuneric se trezesc toți morții, în frunte cu cel ce a condus o răscoală – singura răscoală! – așa cum scrie și în Carte.

Cum de a ajuns marinarul nostru pe meleagurile imperiului insular de pe coralii din Pacific ne spun variante diferite în două texte, variante diferite, dar totuși fără a se contrazice între ele: prima într-un număr din populara serie Culture and Science for the Family no. 26, Birmingham, 1878, a doua în almanahurile lunare Wissenschaft für Alle, Heft 36, Leipzig (fără specificarea anului). În Anglia, Momo este numit Morice Manheim, în spațiul german Baronul von Poganes. Morice Manheim a fost secund pe ENTEPRISE, corabia care a părăsit portul Bombay în anul 1876 și a dispărut pentru totdeauna în apele nesfârșitului ocean care a acoperit miticul continent Lamuria (sau Mu). Morice Manheim ar fi fost singurul supraviețuitor în urma scufundării ambarcațiunii. Cel puțin așa pretinde Momo, printre hohotele râsului său nestăvilit.

Baronul von Poganes, renumit ca ornitolog, după ce a descris mai multe specii de zburătoare necunoscute publicului larg în diferite numere din Wissenschaft für Alle, a plecat într-o expediție ca pasager pe Brunhilde spre Noua Zeelandă. Înainte de a dispărea, se știe că a rămas la Wellington, de unde ar fi plecat cu doi maori pentru a studia înaripatele care soseau de la Polul Sud în fiecare toamnă pe anumiți atoli. Puținii băștinași, care ar fi văzut acele păsări, le atribuie caracteristici unice atât pentru coloritul penelor, cât și pentru modul lor de manifestare. Baronul a venit de departe spre continentul pierdut, Lemuria (sau Mu), în urma acestor relatări.

Cum în ambele povestiri, continuarea este aproape identică – fiind greu de spus care a apărut prima – iar protagonistul se comportă așa cum a fost și este cunoscut în epocă, Momo, este, neîndoielnic, cel despre care se povestește. Așa că în continuare îl vom numi astfel și noi, indiferent ce nume apare în sursele de unde avem informațiile. Singurul lucru neclar rămâne de unde a făcut rost de „hârtiile în bună ordine” pe care i le-a putut arăta grănicerului localnic pentru a i se permite pătrunderea în arhipelag.

Revenind la dimineața în care grănicerul băștinaș l-a condus în intrarea în labirintul de canale, trebuie spus că întâmplarea are loc într-o perioadă când Suveranul a hotărât să deschidă – în anumite condiții! – arhipelagul pentru turiști, ocazie în care grănicerii devin și ghizi, iar la hotare postul fiecăruia este imediat ocupat de un alt indigen special pregătit și pentru noua misiune. Deși se pretinde că în timpul în desfășurare tot arhipelagul ar fi abandonat de multe secole, în timpul unic, afacerea cu vizitatorii se dovedește extrem de profitabilă, încât marile firme de turism de pe toate continentele fac publicitate și organizează deplasări în exoticul puternic imperiu micronezian. Afișe și broșuri viu colorate ispitesc clientela să se decidă să petreacă „o vacanță de neuitat la mirificul Capăt al Lumii”, tot ce a mai rămas la suprafață din apele care au acoperit odată atât de întinsul continent Lemuria. Asemenea cărțulii se află și în dotarea grănicerilor ghizi, însă aceștia au asupra lor și formulare pe care noii veniți trebuie să le completeze la sosire. Tipărite în șase limbi de circulație mare, ele indică tot ce este voie să fie vizitat, dar și ce nu se află la dispoziția onoratului client. (De pildă, nu sunt admise grupuri mai mari de șase persoane, armele de orice fel trebuie predate la venire, superbul itinerar de parcurs specificat la cumpărarea pachetului turistic nu poate fi modificat sub nici un pretext, sunt menționate locurile unde se pot face fotografii, unde se poate filma și unde aceste activități sunt strict interzise etc.) În general, se vizitează Pohnpei și Temwen, precum și câteva insule mai mici, unde poate fi admirat, ca într-un muzeu viu, traiul de zi cu zi al localnicilor, atelierele și colibele meșteșugarilor, iar cireașa de pe tort, un anumit cartier din capitala Nan Mandol, de fapt Soun Nan-Leng („Reciful Celest”). Ceea ce nu poate fi vizitat este explicat cu multă bunăvoință de ghid. Așa se află informații din istoria Imperiului, precum și ce se găsește în locurile interzise. Vizitarea inițială a unor insule mai mici are scopul de a obișnui cât de cât turiștii cu splendoarea fără egal a decorului și cu înțelegerea desfășurării zilnice a traiului băștinașilor, trai ce nu s-a schimbat de veacuri întregi. Se consideră, pe bună dreptate, că doar pregătiți astfel pot onorații vizitatori să acceadă cu mintea limpede la Nan Madol, unde totul este atât de impresionant în frumusețea-i singulară. Nan Madol se zărește de departe, uriașele ziduri megalitice, înalte de aproape opt metri păzind pe Insula Nandauwas cripta regală unde și-au găsit mormintele Regii dinastiei. Desigur, de ilustrul cimitir vizitatorii nu se pot apropia, la fel cum le este interzis acolo și accesul băștinașilor, cu excepția preoților desemnați să se ocupe de ritualurile funebre. Da, la fel ca peste tot în lume, eforturile pentru a îmbuna Cerul pentru viața de după viață necesită munci și sacrificii cel puțin la fel de mari ca pentru traiul provizoriu de pe pământ.

[1] Cosmin Pătraşcu Zamfirache, A opta minune a lumii și secretele întunecate ale orașului-fantomă. Unde se află „Veneția Pacificului” și de ce localnicii se tem să ajungă acolo, adevărul.ro, 02/11/24.

[2] Marinarul Momo este numele sub care este pomenit cel mai des în relatări. În perioada când s-a bucurat de maximă popularitate, călătoriile sale – reale sau nu – fiind relatate de jurnalele epocii și deseori reluate în almanahurile la modă de tipul „Lecturi pentru întreaga familie”. De multe ori apare sub celelalte nume, nici măcar redacțiile neștiind că redau istorii ale unuia și aceluiași personaj.