ADEVĂRUL MINCIUNĂ (12)

În decursul timpului, știrile despre creaturi stranii s-au succedat fără întrerupere pe toate meridianele, iar internetul și mass-media, survolând granițele, le fac cunoscute pretutindeni. Într-un asemenea context, poveștile despre krakeni nu sunt deloc singulare.

Cu atât mai ciudat este că existența krakenului în zilele noastre conține și mai multă cantitate de adevăr și minciună, chiar când discuția se poartă pe baza metodelor moderne de investigație asupra unui subiect căutat fizic. Evoluția temei a atins o mare amploare, pe măsură ce marinarii s-au avântat tot mai departe pe necuprinsul oceanelor. Conștienți de pericole, de faptul că nu aveai cum să știi de unde și când pot apărea cele mai cumplite amenințări, înainte de a porni pe valuri, se rugau la zeul mărilor, apoi la Dumnezeu să le permită să revină teferi acasă. Era și este încă un prilej să recunoaștem că nu adorau și nu adoră Pronia din dragoste, ci din frică, încercând s-o îmbuneze. Apoi, pe apele nesfârșite, la fel ca din abisul sufletului, dau târcoale primejdile izvorâte din variantele narate de persoane care le-au auzit, la rândul lor, de la alți povestitori. Uneori chiar de la martori nemijlociți, întrucât numeroși marinari, mai ales cei de cursă lungă, pretindeau/pretind că au zărit „cu ochii lor” și câte un kraken. Livrează informații reale? Cum tradiția zice că acea  caracatiță sau calamar uriaș poate atinge dimensiunea 2,5 km, unii recunosc că s-au înșelat, asemenea celebrului matelot Momo, crezând că au dat de o insulă și realizând despre ce era vorba doar când acel „ostrov” a început să se miște. Și alții au povestit că au întâlnit un kraken, dar au admis la un pahar că, de fapt, au confundat „taifunul” stârnit de craterele subacvatice aruncând la înălțimi mari vârtejuri de apă fierbinte. Cum acea apă se colorează în roșu, ei au perceput-o drept ochi, roșii ochii uriași ai monstrului. (Așa „se știe”: krakenul are pe tentacule ochi roșii ce hipnotizează prada pe care n-o devorează la suprafață, ci o soarbe prin mortalele vârtejuri pe care la provoacă. Știind toate astea, apa clocotind fierbinte, uriașii ochi roșii, pâlnia neiertătoare atrăgând cu zgomot prada, n-ai cum să nu te cutremure panica și să te îngrozești.)

Ar fi putut exista în realitate krakenul, monstrul marin din legendele lumii care înșfăca balene şi chiar corăbii cu echipaj cu tot? Și ar mai exista și astăzi exemplare din această specie? Profesorul Mark McMenamin, paleontolog la Mount Holyoke College din Massachusetts, este unul dintre specialiștii cei mai încredințați că știrile despre kraken nu reprezintă simple fake news. El, studiind uriașii ihtiozauri, susține existența krakenului înaintea dispariției dinozaurilor. El a dat de cadavrele unor asemenea monștri imenși printre diferitele forme de dinozauri și pretinde – în contradictoriu cu ipotezele clasice – că aceștia n-au dispărut nici din cauza planctonului toxic de pe fundurile mărilor, nici din cauza catastrofei planetare cauzată de ciocnirea cu un meteorit de dimensiuni mari, nici din cauza erei glaciare, ci din pricina rănilor provocate de o caracatiță uriașă, krakenul. Iar faptul că de la ihtiozaurii uciși s-au păstrat oase, iar de la krakenul ucigaș nu, ar fi o explicație, că acesta, asemenea caracatițelor, nici nu are oase. Așa că preiau tot de pe internet: „Este cert că avem de a face cu un prădător de dimensiuni gigantice, unul capabil să ucidă ihtiozauri de 14 metri lungime. Modelul după care au fost aranjate fosilele, și în special vertebrele [? nota mea, Gh. Sch.], este unul folosit și la caracatițele din ziua de azi. De ce nu ar fi putut exista un strămoș uriaș al acestora, chiar acel kraken din mitologia scandinavă”, susține McMenamin. Argumentul că și în zilele noastre cefalopodele atacă prăzi de mari dimensiuni a fost dovedit de camerele de filmat ale Acvariului din Seattle, acolo unde o caracatiță a fost înregistrată în timp ce ucidea și devora un rechin. Dar, cum chiar și acest, probabil, cel mai important specialist susținător al existenței krakenului, a declarat că studiile sale sunt în curs pentru a-și dovedi teoria, existența reală a krakenului rămâne tot între adevăr și supoziție. McMenamin studiază o creatură din vremuri de mult apuse. Însă după ce au apărut teoriile conform cărora nu Cristofor Columb ar fi fost cel ce a „descoperit” America, ci vikingii, iar înaintea lor, anumiți navigatori africani, și profesorul Mark Mc.Meniamin a susținut că fenicienii au atins coastele Americii în anul 350 î.H, deoarece s-au descoperit monede feniciene în acele locuri. Fake News: artefactele respective au fost declarate falsuri. (Au mai apărut și alte probe materiale despre exploratori precolumbieni care ar fi atins coastele Americilor. După examinarea de către specialiști, unele au fost declarate falsuri, dar altele nu. Nici în urma acelor expertize, nu se poate garanta ce urme sunt sigur adevărate. Mereu se fac noi contraexpertize. Adevăr sau minciună? Așadar, nici asemenea contrafaceri nu au aruncat în derizoriu tezele despre primii exploratori ai „lumii noi”, iar ceea ce pentru Mc.Meniamin a fost folosit drept argument pentru existența krakenului în Nevada, a ajuns argument pentru expedițiile precolumbiene în America. Și iată cum o ipoteză poate ajunge concluzie bazată pe o concluzie fundamentată pe o ipoteză.)

John Svenson pretinde că vechii locuitori ai Islandei ar fi traversat deseori distanțele spre apus și că au adus de pe continentul vestic o mulțime de lucruri, unele fiind păstrate și expuse la Muzeul de Antichități. Printre ele, piei nobile de animale, tipuri specifice de harpoane pentru vânatul balenelor, articole de cult și obiecte uzuale ale  băștinașilor și… tentacule ale unor calamari uriași. Pentru a explica resturile fosilelor, au fost reconstituite și plasate în două vitrine foarte mari: un schelet realizat pe baza descrierilor și un mulaj întreg al animalului realizat pe baza legendelor. Astfel, în vitrine, realitatea și imaginarul nu pot fi despărțite. În revistele de specialitate, ele au stârnit polemici, dar fără să se pună la îndoială „veridicitatea krakenilor” expuși, ci doar anumite părți din reconstrucția lor.

Voi încheia aceste rânduri cu o pată de culoare: „krakenul” din Muzeul de Antichități a stat și la originea unui scandal picant: doi cunoscuți criptozoologi, Dr. Rine Erikson și Dr. Sven Peterson, au colaborat ani de zile la recuperarea de informații despre continentul Doggerland, care se spune că ar fi apărut la începutul Holocenului, în urmă cu 12.000 de ani, formând o legătură terestră între arhipelagul britanic și continentul european. Cei doi cercetători s-au străduit să demonstreze că acel pământ, aflat astăzi la doar 18 metri sub apele Mării Nordului, ar fi oferit locuitorilor condițiile necesare pentru o viață paradisiacă. Într-adevăr, în miticul tărâm astăzi dispărut au fost identificate urmele a numeroase animale – cerbi, mamuți, feline uriașe, o mulțime de rozătoare, de insecte etc. – precum și o faună bogată (fiind recunoscute acolo nu mai puțin de 574 de specii de plante trăitoare încă înainte de Holocen, actuala epocă geologică), faună ce a oferit hrană îmbelșugată pentru toate acele viețuitoare. Deoarece vorbim despre un teritoriu clar identificat și plasat atât de aproape de suprafață, acesta a putut fi cercetat relativ ușor. Inclusiv de scafandri. Fotografiile aduse au atras și interesul presei scrise, precum și a televiziunilor, mai multe filme documentare despre Doggerland fiind primite bine de public. Un reporter italian, Gianluca Modrini, a coborât la nivelul fascinantului tărâm și a filmat ceea ce a întâlnit acolo. Gianluca Modrini a fost inițial fotograf, apoi scafandru, până ce a constatat că imaginile aduse la suprafață pot fi vândute la prețuri bune unor studiouri de televiziune. Așa că s-a reprofilat și, la nici 30 de ani, și-a fondat propria firmă. Treptat, a învățat că peisajele exotice sunt mai bine plătite și, auzind întâmplător de Doggerland, a abordat acel loc, unde, la început, a pretins că a dat de pierduta Atlantidă. N-a fost crezut! Dar cu Doggerland a dat lovitura. A filmat ceea ce a întâlnit acolo, dar a adăugat și ceea ce nu a existat cu adevărat în peisaj. Pe telespectatorii obișnuiți nu i-au deranjat acele imixtiuni, însă specialiștii le-au identificat și au făcut public falsurile strecurate în montaj. Ca de obicei, observațiile specialiștilor au apărut doar în reviste care nu sunt consultate de marele public, așa că secvențele incriminate din filmele lui Modrini nu au fost eliminate de la difuzarea programelor despre „Raiul scufundat”. Dr. Rine Erikson și Dr. Sven Peterson au dat în judecată casa de producție, dar instanța a tot căutat experți pentru un subiect atât de neobișnuit, pentru care nu se simțea competentă. După doi ani de amânări, ecranizările despre Doggerland nu numai că nu au fost oprite de la difuzare, ci au câștigat suficientă audiență spre a fi rentabilă ordonarea episoadelor într-un serial. Plus că Gianluca Modrini a obținut și două premii importante la festivaluri internaționale de filme documentare. Intervențile lui Erikson și Peterson în presa de largă circulație n-au făcut decât să ridice și mai mult faima subiectului. În curând a apărut o peliculă de desene animate, unde eroul principal este un kraken. Apoi a urmat celebrul „Raiul scufundat”, un film de acțiune cu krakenul personaj principal. Acum, când scriu aceste rânduri, aflu, pe surse, că într-adevăr, un mare studio pregătește un serial pornind de la intriga de succes din „Raiul scufundat”. Erikson și Peterson nu-și mai pot exprima public revolta, avocații Casei de Filme arătând că atâta vreme cât există o acțiune în instanță, subiectul nu poate fi abordat pentru a nu influența justiția. Și pretenția ca pe parcursul procesului să fie interzis a se filma în apele Doggerland a fost respinsă, locul fiind deschis pentru oricine. Krakenul a devenit tot mai cunoscut.

Aspectul picant este dat de încercarea lui Modrini de a ajunge la o înțelegere cu cei doi criptozoologi. Deși n-avea de ce se teme, așa cum l-a asigurat firma celebrilor avocați ai studioului, Gianluca, un bărbat chipeș de 32 de ani, a insistat să-i întâlnească pe cei doi specialiști. Aceștia au acceptat și discuțiile au decurs civilizat. „Discuțiile”, întrucât au urmat mai multe întâlniri. Erikson este văduv, dar Peterson are o soție cu peste 20 de ani mai tânără. Modrini putea fi și simpatic și a reușit să-i facă interesați pe convivii săi cu amănunte culese din adâncuri, amănunte încă nedifuzate, dar „văzute cu ochii săi”. Printre altele, vreme de doar puține clipe ar fi zărit „ceva uriaș, posibil un kraken”! „Un kraken viu??” „O să revin și poate îl voi putea filma.”

Modrini și-a continuat munca sub apă și venea tot mai des în Islanda, unde era așteptat cu noutăți. După câteva vizite la Peterson, tânărul bărbat, cu un trup sportiv și cu portofelul plin, a plecat cu doamna Peterson. A continuat să coboare în „Raiul scufundat”, dar a rupt orice relație cu cei doi specialiști. Cel puțin aceasta este varianta din publicațiile de scandal. Nici în acest punct nu știm în mod clar ce este adevăr și ce este minciună. La fel cum nici krakenul, devenit celebru, nu se știe (încă?) dacă a fost vreodată în apele oceanelor sau dacă nu a fost și nu este decât rodul imaginației miturilor. Unii cred că fiara a trăit în realitate, alții cred că mai bântuie și astăzi prin apele mărilor. Câteodată, dispariția unor pescari îi este atribuită. Alții sunt mai sceptici cu întregul subiect: cum să accepți că există ființe lungi de 2,5 km.? Cu atât mai puțin știm dacă mai există un kraken în teritoriul scufundat Daggerland. Deocamdată, nu cunoaștem concret înfricoșătoarea creatură decât din documentarele lui Gianluca Modrini, cel care este apărat în instanță de avocații unei importante Case de Producție.