Din dicționar, pe înțelesul tuturor: PANICĂ – frica ce poartă numele unui zeu al naturii sălbatice
Sunt unele momente în care frica apare brusc și pare să se răspândească de la o persoană la alta. O mulțime întreagă poate fi cuprinsă de neliniște, chiar înainte ca oamenii să înțeleagă exact ce se întâmplă. Pentru această stare folosim cuvântul „panică”, iar povestea lui ne duce în mitologia Greciei antice.
Potrivit DEX, panică înseamnă o „senzație de spaimă violentă, care cuprinde subit o persoană sau o colectivitate, adeseori fără un motiv evident ori proporțional cu reacția produsă”.
Surse: Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), ediția a II-a, revăzută și adăugită, 2009.
Cuvântul românesc este legat de grecescul panikós, ajuns în română prin forme europene precum francezul panique și neogrecul panikós. La originea sa se află numele zeului Pan, o divinitate asociată cu pădurile, pășunile, turmele și natura sălbatică.
În mitologia greacă, Pan era reprezentat adeseori cu trăsături de om și de țap, fiind legat de lumea pastorală și de locurile izolate, unde sunetele neașteptate puteau provoca spaimă. Tradiția antică i-a asociat numele cu o frică bruscă și copleșitoare, de unde s-a dezvoltat sensul termenului panică.
Povestea este remarcabilă deoarece păstrează o legătură directă între mitologie și limbajul modern. Numele unui zeu a devenit termen pentru o reacție psihologică pe care o putem observa și astăzi în situații de pericol, incertitudine sau tensiune colectivă.
În limba română folosim numeroase expresii construite în jurul cuvântului: a intra în panică, a provoca panică, a se instala panica sau a cumpăra din panică. În fiecare caz, termenul sugerează o reacție intensă, care poate afecta capacitatea de a judeca limpede situația.
Există și o diferență importantă între frica obișnuită și panică. Frica poate fi o reacție firească la un pericol identificabil, în timp ce panica presupune o intensitate și o pierdere a calmului care pot face dificilă evaluarea corectă a împrejurărilor.
Astfel, un cuvânt care astăzi apare în știri, în conversații și în limbajul psihologiei păstrează amintirea unei divinități antice. Este un exemplu frumos despre felul în care miturile nu dispar complet și, uneori, continuă să trăiască în cuvintele pe care le rostim fără să ne gândim la originea lor.
