CONVOIUL (32)

Îmi chem automobilul și-l rog să mă ducă pe bulevardele principale luminate de parcă am fi în plină zi. Traficul este mare și ne obligă la o viteză anume. Deși ne furișăm ușor printre celelalte vehicule, tot am și în stânga, și în dreapta doar mașini. Stau comod, dar nu pot zări mai nimic din clădirile de pe margini. După o vreme nesfârșită, cât n-am văzut decât la un stop câțiva zgârie-nori, în rest, dispunând de unda verde, circulând mereu fără oprire, îi cer mașinii să mă lase undeva lângă un trotuar. Cobor, mă aflu pe o arteră comercială exact cum mi-am dorit. (Nu i-am cerut în mod concret mașinii unde să mă ducă, dar probabil că și „creierul” mașinii are acces la creierul meu, la gândurile mele. Cât am stat în mașină, dacă tot n-am văzut decât fluxul în care mă aflam, am întrebat cartea de vizită ce înseamnă că am fost „promovat”, întrucât mi s-a spus că acei ce-au părăsit trupul șarpelui fie au ajuns, 80% dintre ei, să implore disperați să revină în Convoi, fie s-au sinucis, doar puțini, 2%, fiind în stare să se adapteze la lumea de afară. Însă nu mi-au fost amintiți cei ce au fost „promovați”. Nu știu ce presupune acest termen și m-ar interesa cam câți suntem în această situație. În mașină n-am primit niciun răspuns. Ajuns pe trotuar, am auzit doar „Puțini!”. „Dar ce înseamnă să fi promovat?” „O să vezi!”

Și printre pietoni este forfotă mare. Nu chiar ca aceea de pe carosabil, dar trebuie să fiu atent pe unde umblu. Ca să mă opresc la câte o vitrină, trebuie să ies din șuvoi. De fapt, nu prea am ce să cumpăr. Dacă voi fi de mâine din nou în Convoi, acolo știu că voi primi tot de ce am nevoie, iar de luat ceva cu mine nu mi se va permite. Admir totuși vitrinele, mărfurile expuse sunt și ele într-o permanentă mișcare, unele produse dispar și apar altele, apoi revin o parte dintre primele. Nu cred că e o idee bună, privitorul riscă să amețească. Intru într-un magazin, la ușă se află un aparat sub formă de robot uman, urmăresc ce fac alții și văd că întreabă mașinăria despre ce îi interesează. Când mă aflu și eu în fața robotului, nu știu ce să-l întreb, dar trebuie să-i spun ceva fiindcă în spatele meu așteaptă și alți vizitatori. Cer să mă îndrume spre o librărie. Cu un gest larg, sunt poftit pe banda rulantă care la un moment dat se bifurcă și mă lasă într-o încăpere mică în care se află doar un computer și câteva fotolii. Sunt singur în acest loc și mă bucur că am scăpat de mulțime. Când mă apropii, pe ecran apar două ferestre: numele autorului și titlul cărții cerute. După ce tastez, sunt întrebat în ce mod vreau volumul: ebook, pe suport clasic sau de stocat în memorie. Optez pentru a treia variantă. Sunt invitat să iau loc pe un fotoliu și mi se oferă în gând cartea. E comod și ascult primele pagini, dar îmi lipsește volumul obiect. Mă scol și merg iar la computer, însă mă răzgândesc: de ce să cer ceva ce și așa nu voi putea lua mâine cu mine? Ar fi păcat să irosesc oferta. Vreau să plec, dar mă întorc încă o dată. Știu că nu voi avea voie să am la mine obiecte personale, dar voi putea să-mi încarc creierul cu ce voi dori. În timpul lungului marș, voi putea să alternez muzica, filmul cu cartea. Așa că mai cer câteva volume, unele cunoscute, altele de autori de care n-am auzit. Memoria mea are în sfârșit conținut. Mi se vor accepta toate acele texte? Oricât am fost eu „promovat”, nu mi se va spăla din nou creierul înainte de a fi introdus în Convoi?

Mai mă învârt o vreme prin marele magazin. Sunt raioane pentru orice dorești să achiziționezi. Mă deranjează că mi se transmite tot timpul unde mă aflu, sunt mereu întrebat ce caut, unde vreau să mă duc. Spun să fiu lăsat în pace. Sunt lăsat în pace. Unele produse nu știu pentru ce sunt, îi urmăresc pe cei ce le încearcă și nu mă lămuresc nici atunci, mai ales că sunt privit cu mirare când stau mai mult lângă cineva. Nu cred că hainele mele de Convoi sunt de vină, deși poate că sunt bănuit că aș fi unul dintre răufăcători. Mă plimb printre exponate și printre clienți, fiind obișnuit că îmbrăcămintea mea este tot timpul văzută atât cu respect, cât și cu suspiciune. În fine, ies din magazin și observ că la ieșire nu există nicio casă pentru plată, niciun paznic, oamenii pleacă ducându-și cumpărăturile în plase colorate fără a da socoteală nimănui. „Nu, nu este nimic gratis, dar achitarea se face prin extragerea mentală a costurilor” sunt informat. Desigur, tot în gând. Văzând că s-a restabilit legătura, mai cer o dată lămuriri pentru ceea ce mă așteaptă. Legătura se întrerupe. „Legătura nu se întrerupe niciodată!” sunt asigurat, fără să mi se răspundă la ultimele mele întrebări.

Mă mai plimb câteva minute. Se face târziu, forfota străzii se domolește. Magazinele rămân deschise. Mai intru într-unul. Este identic cu cel pe care l-am vizitat. Ca să nu fi intrat absolut de pomană, mă las fotografiat. Poate că o poză voi putea lua cu mine.

Îmi chem automobilul, trebuie să aștept doar câteva minute și vine.

Tot mai puține ferestre mai sunt luminate, dar pe stradă viața de noapte e vie. Oameni de toate vârstele trec pe lângă mine. Printre ei, un grup de trei femei tinere, dintre care una poartă haine de Convoi. Le zâmbesc și îmi zâmbesc și ele. Le salut și mă salută și ele. Le întreb dacă este vreun club în apropiere. Ele râd și arată spre magazinul din care am ieșit cu doar câteva minute în urmă. Într-adevăr, exponatele din vitrine au dispărut și în locul lor au apărut filme publicitare cu orchestre și soliști cântând în mijlocul unei mulțimi dansând. În timp ce mă uit, aud și muzica. Când îmi întorc privirea spre cele trei tinere, nu mai percep decât zgomotul străzii. Mă uit din nou la vitrina din spatele meu și aud iar muzica. Dacă orchestra ar bubui și pe stradă, noi nu ne-am putea înțelege aici, îmi explică fetele. Cea îmbrăcată asemănător cu femeile din Marțea Mare mi se pare cunoscută. Vreau s-o întreb ceva, dar știu că nu am voie să divulg nimic despre Convoi, despre misiunea mea, dar nici s-o întreb pe ea ceva în legătură cu trupul șarpelui. Nu am voie, dar tocmai ce caută femeile în Convoiul lor, prin ce se deosebește acela de Convoiul bărbaților, de ce sunt două coloane diferite sunt întrebările la care nu am primit niciodată răspuns. Nici măcar dacă există cu adevărat un Convoi al femeilor nu sunt sigur, noi nu ne-am intersectat decât în Marțea Mare cu doamnele. Ce fel de viitor are o viață trăită demixtat? Nu pot să-i pun asemenea întrebări și știu că și dacă aș face-o nu aș primi răspuns. Iar dacă, așa cum sunt sigur, că n-aș primi răspuns, ar apărea o altă întrebare. Chiar nu știe sau nu are voie să discute asemenea lucruri? Le fac semn către clubul din spatele nostru, intrăm toți patru, mă uit în spate, mașina a dispărut.

În Convoi, despărțiți de femei, putem să ne astâmpărăm dorurile doar în acele Marțea Mare planificate după cele mai noi calcule științifice, după cum ni se precizează. Acum, până mâine, nu sunt în Convoi. Mă uit la femeia care mi se pare cunoscută, parcă este cea care m-a urmat paralel cu marșul din trupul șarpelui, deși atunci nu purtase un costum din Convoi. Și eu am tot privit-o, spre nemulțumirea vlăjganului de alături. Acum îmi dau seama că nu am greșit când l-am suspectat că a fost plantat lângă mine pentru a mă descuraja în intenția tot mai vie de a părăsi coloana. Acum nu sunt în Convoi, acum ea nu mă urmează insistent pe partea cealaltă a șoselei, dansăm și ne atingem. Văd că este la fel de flămândă ca mine, dar se dă brusc la o parte. Văzând că eu nu vreau să mai dau înapoi, face schimb de locuri cu una dintre fetele cu care am întâlnit-o. Aceasta nu se ferește când țopăi foarte aproape de ea.

Am condus-o cu automobilul meu la o pensiune. N-a trebuit să aleg, mașina m-a dus din proprie inițiativă acolo și am petrecut astfel ultima noapte din afara trupului șarpelui. N-am știut dacă ne-am fi putut retrage în camera mea 827, nu știam dacă am fi încălcat vreo regulă. Dar nici n-am vrut să mai pierd vremea verificând.

Cât am fost cu fata aceea, nu-mi ieșea din cap prietena ei venită din Convoi (?), femeia care sunt tot mai convins că a fost aceeași cu cea din Marțea Mare. Și iarăși mi-am dat seama că fiecare nouă experiență, până și aproape fiecare trăire oricât de banală, în loc să-mi lămurească gândurile, îmi provoacă o altă întrebare. Asta mă face să-mi fie ciudă pe mine. De ce trebuie eu să mă lupt aproape permanent cu tot felul de întrebări, când majoritatea colegilor din corpul șarpelui mărșăluiesc senin? Și nici fata din noaptea aceasta nu părea muncită de gânduri, cât a fost cu mine. Înțeleg că spălarea memoriei prevăzută a se aplica înainte de a intra în Convoi nu este numai pentru a ne face să nu tânjim după ce lăsăm în urmă, persoane dragi, obiecte cu greu obținute, tabieturi consolidate, ci să avem și cât mai puține capete de pod peste care și între care să ni se nască dilemele.

Întors la hotel, merg direct în sala de mic dejun și îmi încarc tava cu aceleași preparate ca ieri. Iată, îmi recunosc, mi se formează deja un obicei. Faptul, că în dimineața aceasta nu găsesc șunca din care am mâncat până ieri, mă deranjează. Mă deranjează, deși în locul acelui sortiment ni se oferă numeroase alte mezeluri. Mă mai duc o dată să verific, „șunca mea” nu se află niciunde. Mănânc, beau un pahar de suc albastru, îmi sorb cafeaua și sunt de acord că jandarmul are dreptate, dacă voi mai întârzia aici, mi se vor forma noi legături tot mai puternice cu traiul din afara Convoiului. Legături ce vor fi atât de dificil de susținut într-o lume diferită de cea din fundul memoriei mele pasive, o lume în care e puțin probabil că mă voi putea adapta, o dorință tot mai mare de a avea ceea ce n-aș putea avea. Deși „viitorul de regulă este mult mai simplu decât gândurile panicate despre ce va fi, nu pot să nu mă frământ în legătură cu el. Da, știu, când viitorul este neașteptat, gândurile anticipative vizând o situație oricât de probabilă, nu-l pot prevedea. Dar tot nu mă pot împiedica să-mi imaginez cum va fi. Risc să măresc numărul celor ce imploră zadarnic să fie primiți în Convoi? Nu cred. Mai degrabă bănuiesc că m-aș număra printre sinucigași, fiindcă nu știu dacă m-aș putea număra printre cei 2% care se adaptează. Pentru a mă adapta ar trebui să scap de șirul veșnicelor male întrebări și să iau viața așa cum e. Niciodată n-am fost capabil de așa ceva.

Mă scutur: gândesc prostii, îmi spun. Eu am decis, semnând acel formular. Pe mine nu mă așteaptă nici umilința celor fără șanse și nici disperarea înfiorătoare ducând la suicid. Eu mă pot întoarce de unde am plecat, chiar dacă nu am găsit răspunsurile la multele și veșnicele mele dubii. În calitate de „privilegiat” (deși încă nu știu ce să înțeleg prin acest cuvânt) am un viitor în față, un viitor pe care mi l-am asumat și care poate că-mi va răspunde el la întrebări. Iar de nu, am toată libertatea de a reveni și a doua oară în necunoscut. În ceea ce privește conștiința, cred că voi sluji o cauză bună, chiar dacă în aplicarea ei, multe lucruri nu le înțeleg.

Mă liniștesc. În timpul lungilor zile de marș, voi avea tot răgazul și toată liniștea pentru a mă lămuri.

Mă uit mulțumit în jur și urc în camera mea, în camera 827 de la etajul opt. Am spus că azi voi pleca și vreau să mă țin de cuvânt. Vreau să-mi adun lucrurile, dar mi se transmite că nu am nevoie să iau nimic cu mine.

O să iau automobilul inteligent, îmi spun, el va știi cum să dau cel mai simplu de Convoi. Mi se transmite din nou că n-am nevoie de mașină.

– Ești gata? (O voce.)

– Da.

– Sigur? (O altă voce.)

– Da.

– Ești pregătit? (O a treia voce.)

Îmi dau seama că nu sunt simple întrebări, ci părți ale unui ceremonial.

– Sunt pregătit.

– Vei ocupa poziția 827, așa cum probabil te-ai așteptat.