CONVOIUL (7)

6.

Parcă a fost mai simplu cu „robotul umblător” între mine și paznic, decât cu Roșcovanul plasat între noi. Roșcovanul se bagă în vorbă exact când nu trebuie. Așa că, măcar pentru câteva ore sau câteva zile sau luni (marșul, fiind continuu, anulează unitățile convenționale ale timpului), măcar pentru o vreme, nu mă mai adresez paznicului nici prin cuvinte, nici prin semne. N-am de unde să știu cum ar reacționa intrusul dacă ar pătrunde în relația dintre omul din coloană de lângă el și un paznic. Când ni se reamintește de Ordinul 00347948372 „Vorbiți în anumite condiții specifice!”, prefer să spun ceva vecinului din șir, decât paznicului. Cât am mărșăluit și eu, ca toți ceilalți, cu ochii în pământ sau doar ațintiți pe spatele celui din față, n-a trebuit să-mi programez comportamentul, n-a trebuit să-mi spun la ce este prudent să mă abțin și, dimpotrivă, ce este bine să fac pentru a nu mă pomeni mai târziu că am ratat cine știe ce oportunitate. Cât am mărșăluit și eu, ca toți ceilalți, cu ochii în pământ sau doar ațintiți pe spatele celui din față, totul a fost foarte simplu, atât de simplu încât n-a trebuit să mă supraveghez nicio clipă. Mergeam, păstram ritmul, ținând pasul puteam să și ațipesc. (Să dormi mergând a fost unul dintre primele lucruri învățate de când am sosit în Convoi. Să dormi mergând este o condiție esențială pentru a scăpa de gânduri, pentru a-ți regenera energia, pentru a nu te plictisi. Când s-a emis Ordinul nr. 00347568549, „Tăcere!”, unul dintre argumentele puternice a fost că în liniște oamenii sunt tentați să închidă ochii, să adoarmă și să beneficieze de toate avantajele somnului în timpul mersului. Printre cele mai dificile momente pe care a trebuit să le învingă colonelul inițiator al propunerii noului Ordin 00347948372 „Vorbiți în anumite condiții specifice!” a fost tocmai faptul că abolind tăcerea, dispar și avantajele conținute de aceasta. Cum, întotdeauna, trebuie să cântărești cu luare aminte alternativele, ce avantaje noi sunt mai importante față de avantajele la care renunți, Ordinul 00347948372 „Vorbiți în anumite condiții specifice!” a avut câștig de cauză în fața Ordinului nr. 00347568549, „Tăcere!”.)

Să „vorbești în anumite condiții specifice!”, atâta vreme cât nu au fost elaborate anexele privitoare circumscrise la „condițiile specifice”, nu te obligă la un anumit dialog, dar nu te obligă nici măcar să vorbești cât poți spune că nu te regăsești în „condițiile specifice”. Cu ochii spre stânga, fără a-mi lăsa privirea să se oprească nici la vecinul roșcovan, nici la paznicul înarmat, sunt tot mai interesat de peisajul prin care „șarpele Onkalo” se insinuează în ritmul ordonat. (Însă după cuvântul de origine finlandeză, la fel de neașteptat îmi revine în memorie și cuvântul „Uroborus”. De ce? Poate fiindcă am repetat de atâtea ori când a fost cazul și când nu a fost cazul „șarpele Onkalo” – ori numai „șarpele”- se reface legătura uitată „șarpele Uroborus”. „Onkolo” și „Șarpele Uroborus”, „Onkolo” și „Șarpele Uroborus”, „Onkolo” și „Șarpele Uroborus” mă obsedează, îmi dansează liber prin creier, fără a avea nicio legătură cu nimic din ceea ce tocmai văd sau aud. Pe urmă, cele două devin una „Șarpele Uroborus din Onkolo”. „Șarpele Uroborus din Onkolo”, „Șarpele Uroborus din Onkolo”. E ca bătaia tic-tac a unui pendul. Nici nu-l mai iau în seamă – „Șarpele Uroborus din Onkolo”.

Admirând peisajul, nefiind deranjat de vorbele ce cad în „condiții specifice” tot mai rar, mai trântind câte un „Șarpele Uroborus din Onkolo”, sesizez că uneori un pâlc de copaci ori un canton părăsit îmi aduc aminte de lucruri de mult uitate. Lucrul acesta se petrece fără a-l putea eu controla. Degeaba mă străduiesc ca, insistând asupra unei clădiri, să reînvii o altă clădire dintre cele unde am fost cândva și cu acea clădire să regăsesc și oamenii care au populat-o, și relațiile mele, ale lui Costi (?), cu acei oameni. Când mă încăpățânez să reînnod acele frânturi în scene concrete, piesele de puzzle regăsite refuză să se lase îmbinate. Și chiar de încerc desene mai simple, de pildă, doar să recunosc o casă din memorie, trecând pe lângă o casă de lângă șosea, nici atunci nu izbutesc să văd în clădirea aceea altceva decât clădirea aceea. În schimb, altădată, privind la ce îmi oferă peisajul fără să încerc să-mi amintească ceva, câteodată un tufiș sau un gard mă duce înapoi într-un loc cunoscut. Uneori acel loc nu mai revine multă vreme, alteori da. Cu cât revine mai des, cu atât își scoate la vedere mai multe amănunte, contrastele dintre culori devin mai evidente, contururile mai pregnante. Din tablouri șterse, apar imagini în trei dimensiuni. Dacă amintirea se repetă, dacă o las să se dezvolte după legile (capriciile) ei, ajunge uneori ca tabloul să fie însoțit și de sunete. (Dar aceasta constituie o capcană. Când amintirea devine atât de vie, nu mă mai pot abține și încerc să-mi forțez memoria, căutând să aduc în față și pe cel al cărui glas am reușit să-l aud. Doar că atunci întreaga amintire, întregul tablou se stinge încet – încet până ce dispare cu totul. Când am ajuns să și aud pe lângă ce mi se pare că revăd, totul se transformă într-o altă viziune și mă pomenesc legat de catarg cu sirenele înconjurându-mă și râzând de mine. Stângul, dreptul, stângul, dreptul, am tot timpul din lume pentru a căuta cum de a nimerit scena cu Ulise și sirenele peste tabloul atât de greu descoperit, acoperindu-l? Până la urmă, după ce-mi trece supărarea și pot raționa lucid, realizez că scena mitologică venită parcă de niciunde constituie o victorie: și ea a apărut din memoria pierdută. Și îmi simt memoria palpitând.)