ADEVĂRUL MINCIUNĂ (27)
În acest spațiu vor apărea fragmente din volumul „ADEVĂRUL MINCIUNĂ”, semnat de Gheorghe Schwartz, care va fi publicat la Editura Junimea din Iași

Misterele disparițiilor devin enigmele care colorează trecutul și reprezintă ceva despre care am auzit, dar nu știm să-l explicăm. Ele apar atunci când faptele, eroii și datele istoriei sunt puse sub semnul întrebării. Este vorba de excepții, întrucât majoritatea faptelor, eroilor și datelor istorice sunt acceptate firesc. Nimeni nu se întreabă dacă Revoluția Franceză a avut loc sau nu, dacă a debutat în 1789 sau nu, dacă regimul terorii a eliminat personajele cunoscute sau nu. Pentru timpuri mai îndepărtate, nimeni nu se întreabă dacă relatările Cărților Sfinte fac parte din adevărurile fondatoare sau nu. Așa și cu marile dispariții. De pildă, cum de iudeii au putut trece printr-un culoar al mării despicate, iar armata faraonului a dispărut înecată în apele ce s-au reunit. Trecutul este adevărul din istoria recunoscută, iar istoria însăși nu este decât ceea ce a supraviețuit din ce au notat scribii. Însă adevărurile scribilor se contrazic adesea. Unii au copiat greșit și adevărul transmis a devenit noul adevăr, adică un neadevăr socotit adevăr. Alții au modificat intenționat textele (din convingere ori din interesul celor care i-au angajat) și astfel adevărul devenit neadevăr ajunge minciună.
Din istoria convențională răsar și enigmele disparițiilor. Unele mai punctuale, altele eliminând popoare întregi dintre cele ce au influențat viața contemporanilor lor. Un exemplu: „Printre cele mai semnificative evenimente din istoria omenirii se numără apariția ˂Popoarelor Mării˃ în secolul al XII-lea î.Hr. Erau triburi extrem de războinice, cu origine misterioasă, care au schimbat istoria umanității. Au fost pirați, colonizatori, mercenari și un mare mister al istoriei.[1]” Este vorba despre jefuitorii nemiloși care au împrăștiat teroarea peste lumea cetăților mediteraneene în epoca bronzului, secolul al XII-lea îCh. (în alte surse în secolele XIV, XIII îCh.). În „Notă asupra unor texte hieroglifice”, Emmanuel de Rougé, curator la Luvru, îi amintește pentru prima oară în 1855, pentru ca tot un francez, Gaston Masperoca să le dea numele de „popoarele mării” din pricina faptului că năvăleau pe neașteptate din larg. Iată, se vorbește despre secolele XIV și XIII îCh., dar și despre secolul XII îCh., incertitudinile continuă cu joaca cronologiilor. Era perioada când trei mari puteri dominau această parte de lume din jurul Mediteranei: imperiul egiptean, imperiul hitit și imperiul mitanni. Și toate au fost terorizate de incursiunile barbare ale unor războinici deosebit de cruzi care au jefuit vreme de veacuri și au dispărut la fel de misterios precum au apărut. Înainte de a se topi în uitare, aflăm din diferite surse, de la Herodot și de la Homer, amănunte despre acei războinici, modul cum arătau ambarcațiunile lor, ce fel de arme foloseau, tehnicile de luptă. Dar sursele se contrazic adesea, ba erau ucigași ce veneau cu bărcile lor lungi și pustiiau, după care se retrăgeau, ba erau descriși drept nomazi, călărind de o parte și de cealaltă a carelor unde-și țineau femeile și copii. Din textele păstrate și din picturile murale, știm cum arătau și cum se comportau, dar nu ne este cunoscut cum a dispărut această forță capabilă să înspăimânte cele mai puternice comunități ale timpului. Majoritatea informațiilor vin de pe desenele de pe pereții templului lui Ramses al III-lea. La Medinet Habu ne sunt înfățișate cele două bătălii din delta Nilului, unde faraonul ar fi obținut victoriile decisive împotriva năvălitorilor. Dar trebuie luat în considerare că viețile și faptele stăpânilor Egiptului trebuiau să păstreze tonul hagiografic și doar astfel poate fi înțeles ceea ce ne-a rămas despre faraoni și despre epoca lor. După anul 1177 îCh., anul bătăliilor în care egiptenii au trebuit să adune o armată de 100.000 de luptători pentru a învinge atacurile „venite atât pe apă, cât și pe uscat”, încetează orice informație despre popoarele mării. Dispariția lor totală este de neconceput, de pildă, faptul că aveau familii ar fi trebuit să le ofere continuitate. Nu putea să dispară în întregime o populație capabilă să jefuiască vreme de multe generații cele mai mari puteri ale timpului. Din bătăliile din Delta Nilului ar fi trebuit să scape măcar o mică parte dintre cumpliții jefuitori, mai ales că și Ramses al III-lea a ieșit destul de șifonat din conflagrație, imperiul său resimțind din plin costurile acelor victorii.
Dintre marile dispariții ale trecutului, dispariția „popoarelor mării”, o forță capabilă să înfrunte o armată de 100.000 de inamici, reprezintă, poate, cea mai mare enigmă, mai ales că foarte rar se mai amintește de acei războinici care au modificat istoria lumii. Doar printre oamenii de știință specializați în paleografie mai sunt savanți ce vor să deslușească unde au dispărut neamurile acelor neînfricați luptători. O ipoteză, încă insuficient documentată, vorbește despre o extraordinară combinație feniciană care să fi pregătit dominația punilor pe întinsul Mării de Mijloc. Mai sunt și alte teorii, dar niciuna nu poate explica în mod convingător apariția și dispariția „popoarelor mării”, apariția bruscă și dispariția la fel de bruscă a unei forțe care și-a pus pecetea pe epoca ei de istorie. Adevărul despre „popoarele mării”, deși dispunem de suficient de multe informații, a dispărut. Uitarea este cel mai eficient ferment al retopirii adevărului cu neadevărul, cu imaginația și cu minciuna în întregul din care toate provin. Și în care, se pare, că se întorc.
Dispariția unor indivizi, personalități ori simplii anonimi, poate deveni subiect de romane polițiste și/sau filme de genul thriller. Vorbind despre „popoarelor mării” ne referim la dispariția (?) unei populații întregi. Subiect de care se ocupă doar specialiștii. Dar mai există și dispariții intermediare între o întreagă națiune și cazuri particulare. Acestea, pentru a supraviețui, au nevoie de oglindirea în cronici. Altfel, odată cu trecerea în neființă a aparținătorilor lor, eventual și a martorilor oculari, evenimentul se stinge cu totul. Un exemplu îl constituie dispariția celor 50.000 de luptători perși trimiși de Cambyses al II-lea în oaza Siva (sau Siwa).
În anul 525 îCh., Cambyses al II-lea, fiul lui Cyrus cel Mare, după ce a cucerit Egiptul, transformându-l în cea de a șasea satrapie a imperiului său, a aflat că în deșert se află Oaza Siwa, locul oracolului zeului Amon, cea mai sacră destinație a pelerinilor. Dar tot acolo, un tânăr pe nume Petubastis III, s-a pus în fruntea rebelilor care nu voiau să trimită biruri Marelui Rege și nici nu-l recunoșteau drept Shahanshah.
Povestea cuceririi Egiptului de către Cambyses o știm, în primul rând, de la Herodot. Iar acesta a mărturisit că nu s-a bazat pe înscrisuri, ci doar pe tradiția orală: „Pentru faptele privitoare la Egipt, eu îi cred pe cei care le povestesc. Eu însumi sunt pe deplin încredințat că așa este[2]” Este într-adevăr așa? Deși faptele istorisite din astfel de surse trebuie luate cu precauție, totuși faptul că „Părintele Istoriei” a trăit doar cu o generație în urma evenimentului, îi face expunerea mai credibilă. Așadar, Herodot ne descrie pe larg așezarea geografică, situația politică și contextul internațional al Egiptului și povestește despre domnia Faraonului Amasis al II-lea și a fiului și succesorului său, Psamtik al III-lea. Apoi povestește și faptele lui Cambyses al II-lea, afirmând că „Pentru mine nu mai există nicio îndoială că regele era curat nebun[3]” Asta pentru că a săvârșit o mulțime de omoruri, și-a ucis inclusiv fratele și mama, și-a bătut joc de datini și a manifestat toate semnele unei susceptibilități și grandori paranoice. Herodot așază debutul poveștii conflictului într-o scenă când regina (mama) își arată în fața copiilor ei gelozia față de o țiitoare a regelui, iar viitorul Shahanshah promite că atunci când va crește și va accede la tron, o să facă să dispară toate neajunsurile. În continuare, Herodot povestește evenimentele ca niște file de tragedie antică, unde trădările, crimele, cruzimea dusă la extrem sunt înfăptuite de protagoniști și de miile de figuranți. Și astfel s-a ajuns la episodul considerat drept „cel mai mare Dosar X al istoriei”, marșul prin deșert al unei armate de 50.000 de luptători spre Oaza Siwa, Templul lui Amon.
Cum Herodot ne-a amintit că „până aici am povestit ceea ce am văzut, ce mi s-a părut și ceea ce am cercetat eu însumi, dar de aici înainte încep să povestesc istoriile egiptene din auzite; la ele se va mai adăuga și câte ceva văzut de mine[4]”, restul devine tot mai enigmatic. Nu numai din textul lui Herodot, ci și din celelalte puține surse la îndemână. Cum drumurile prin deșert erau nu numai greu de urmat, orientarea fiind dificilă în labirintul printre dunele schimbătoare, căile pe apa Nilului fiind îngreunate de „stânci ascuțite și creste de piatră”, mersul pe jos prin pustiul fierbinte dintr-un punct în altul putea dura luni întregi. Măcar fiind atât de mulți și strașnic înarmați, oștenilor nu trebuia să le fie frică de ambuteiajele inamicilor și/sau ale unor tâlhari. Și nici de foame și sete nu trebuiau să se teamă, armata persană fiind îndeobște bine dotată cu provizii. Și atunci… Se afirmă că uriașa armată s-ar fi oprit într-o oază pentru a prânzi și pentru a se odihni la umbră în cele mai arzătoare ceasuri ale zilei. Mai târziu nu a putut fi descoperită cu precizie acea oază. Atunci… atunci au dispărut pentru vecie 50.000 de oameni, atunci a avut loc, după cum afirmă (și) același Cosmin Pătraşcu Zamfirache[5], „Cel mai mare „dosar X” al istoriei. Unde a dispărut armata de 50.000 de oameni a regelui Cambyse”.
Oaza Siva (sau Siwa) – azi locuită de circa 22.000 de berberi – se află înconjurată de deșert. Ea a reprezentat în anii cuceririlor persane locul sfânt unde, în ciuda dificultăților mari de a se ajunge la ea, era vizitată de mari mulțimi de pelerini. A fost un loc unde a ajuns, se spune, și Alexandru Macedon pentru a obține de la zeul Amon – și în ochii populației – garanția legitimității stăpânirii Egiptului. Prestigiul sacru al Oazei Siwa justifică de ce Cambyse(s) a adunat și a trimis o armată atât de uriașă pentru a supune un petec de pământ populat de doar câteva mii de oameni alături de preoții zeului. Dispariția acelei oști a fost comparată mai târziu drept voința divină, la fel cum Cel Atotputernic a distrus, în vara lui 1588, Invincibila Armada a lui Filip al II-lea, înainte de a ajunge la coastele britanice. Dezastrul spaniolilor a fost amplu documentat: din cele aproximativ 130 de nave transportând 20.000 de soldați, 8.000 de marinari și 2.100 de vâslași s-au întors doar 50 de corăbii și vreo 10.000 de oameni. Dar dispariția celor care n-au mai revenit nu reprezintă nicio enigmă, pe când pentru cele întâmplate cu armata lui Cambises se mai caută și azi motivele. Comparația cu dispariția în deșert a celor 50.000 nu se susține decât, cel mult, prin voința divină care a trimis o furtună de nisip în primul caz și o furtună pe mare în cel de-al doilea caz. Ba, mai mult, însăși dispariția aceea în deșert nici măcar n-a fost crezută de mulți dintre cei ce au aflat de ea: unii au pretins că episodul ar fi fost inventat de Herodot pentru a sublinia, încă o dată, nebunia lui Cambyses, alții au spus că totul a fost născocit pentru a prezenta lumii întregi puterea nemăsurată a Zeului Amon. Faptul că nu s-au semnalat nici supraviețuitori și nici artefacte a fost dat drept dovadă pentru cei ce n-au crezut toată „povestea”. Ceilalți, cei mai mulți, i-au dat totuși crezare și au adus argumente logice, de pildă, că oastea s-ar fi putut rătăci în nesfârșitul labirint printre dunele de nisip și ar fi murit de sete și de oboseală. Alții au plusat, spunând că, dată fiind situația intrigilor din preajma Marelui Rege, ar fi fost posibil ca niște călăuze plătite să-i fi condus pe oșteni în mod intenționat pe drumuri greșite. Dar explicația cea mai credibilă a fost, în lipsa dovezilor materiale, o catastrofă naturală declanșată de khamsin, cumplita furtună de nisip care poate modifica total peisajul și care, bântuind multe zile la rând, poate crea munți de nisip înalți de zeci de metri. Dintr-un astfel de puhoi este imposibil să te mai salvezi.
Au trecut două milenii și jumătate și continuă studierea „marelui dosar X”. Expedițiile contelui László Almásy sau ale geologului Tom Brown n-au găsit dovezile materiale căutate. Abia „în anul 2009, frații Angelo și Alfredo Castiglioni, au dat peste niște arme din bronz, brățări de argint masculine și sute de fragmente de schelete umane în apropierea oazei Siwa.” De unde s-au putut țese noi explicații. Dar concluzia din articolul lui Cosmin Pătraşcu Zamfirache este fermă: „Chiar și așa, unii specialiști au rămas sceptici. Până în prezent, nu se știe cu exactitate ce s-a întâmplat cu armata lui Cambyses.”
Cel mai mare „dosar X” al istoriei Unde a dispărut armata de 50.000 de oameni ai regelui Cambyse se sprijină în aceeași măsură pe adevăr (?), pe neadevăr (?), pe imaginație și pe minciună (?), toate într-un singur eveniment, totul schimbându-și ponderea odată cu noile (?) descoperiri. Căci, în Marele Caleidoscop pietricelele se mișcă neîncetat și din alăturările și despărțirile pietricelelor ne arată atât adevărul, cât și neadevărul, imaginația și minciuna.

