PROF. GHEORGHE BICHICEAN: Paradoxul Curții Constituționale a României Cine controlează „controlorul suprem” ?
În arhitectura constituțională a unui stat democratic puterile trebuie să se afle într-un echilibru dinamic și permanent control reciproc. Parlamentul legiferează, Guvernul execută, instanțele judecă, iar Curtea Constituțională veghează asupra respectării Constituției. Dar ce se întâmplă atunci când tocmai această ultimă autoritate, menită să păstreze echilibrul, devine incontrolabilă, autosuficientă și neatinsă de orice formă de răspundere?
Poate exista o instituție democratică, creată de o lege adoptată de Parlament, dar care să devină incontrolabilă și infailibilă? A devenit Curtea Constituțională a României (CCR) un nucleu nevralgic al statului de drept în România ? Întrebările sunt cât se poate de legitime.
Aceasta este, în esență, problema Curții Constituționale a României – un organ alcătuit prin decizie politică, care a evoluat într-un super-legislator neales, fără cale de atac, fără cenzură și fără control democratic real.
CCR – între autoritate și absolutism constituțional
CCR este o autoritate jurisdicțională independentă, fiind reglementată de Constituție la art. 142-147.
Conform art. 61 din Constituție, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării, investită cu suveranitate populară. Parlamentul este cel care a votat Constituția și a adoptat Legea de organizare și funcționare a CCR (Legea nr. 47/1992, republicată în 2010). Cu toate acestea, asistăm la o inversare de roluri: CCR a ajuns să stabilească, într-un mod aproape discreționar, ce poate și ce nu poate modifica Parlamentul în legea care reglementează chiar funcționarea Curții. Un cerc vicios, care ascunde o deviere gravă de la principiile fundamentale ale democrației.
Cum este posibil ca o instituție creată prin lege să afirme că acea lege nu poate fi modificată de către autoritatea legislativă supremă ? Și mai mult: cum este posibil ca o astfel de interpretare să nu poată fi nici atacată, nici anulată, nici discutată în mod efectiv ?
Decizii definitive, dar nu infailibile
Deși este o instituție-cheie în controlul constituționalității, CCR nu este parte a puterii judecătorești (nu este instanță de judecată), ci un organ sui generis cu funcții jurisdicționale.
Potrivit art. 147 din Constituție, deciziile CCR sunt definitive și general obligatorii. Acesta este un principiu comun Curților constituționale europene. Dar în România, CCR a devenit mai mult decât un gardian al Constituției: a devenit un actor politic cu putere de veto absolut asupra legiuitorului.
Și totuși, unde scrie în Constituție că Parlamentul nu poate modifica legea CCR ? Nicăieri. Nu există un astfel de text. Și totuși, CCR a invalidat în mod repetat inițiative parlamentare privind reformarea sau modernizarea funcționării sale, invocând argumente de „spirit constituțional” sau presupuse afectări ale independenței sale.
Dar independența nu înseamnă autonomie fără limite, ci funcționare în cadrul legii și în slujba poporului român.
Cine controlează controlorul?
În unele situații CCR interpretează Constituția în mod extensiv, echivalent cu o „rescriere” a normelor. Totodată, decide că anumite intervenții ale Parlamentului (inclusiv modificarea propriei legi de funcționare) ar fi neconstituționale… fără a avea o bază clară în Constituție. Ea nu are niciun control extern, deciziile sale sunt definitive, obligatorii și nu pot fi atacate, conform art. 147 alin. (4) din Constituție.
Într-un stat democratic, niciun organ nu este mai presus de controlul public. Președintele poate fi suspendat. Guvernul poate fi demis. Parlamentul poate fi dizolvat. Dar CCR nu poate fi nici verificată, nici trasă la răspundere, iar deciziile sale devin fapte împlinite, indiferent de calitatea argumentelor sau de eventualele abuzuri de interpretare.
Această situație creează un dezechilibru grav în statul de drept. De la o instituție care trebuia să asigure echilibrul, CCR riscă să devină o putere constituțională paralelă, fără legitimitate populară, dar cu influență absolută.
Ce se poate face?
- Revizuirea Constituției, pentru a introduce forme de control democratic și de răspundere asupra CCR, inspirate din alte sisteme europene (precum cel german, unde Bundesverfassungsgericht / Curtea Constituțională Federală are o structură bine stabilită și transparentă).
- Limitarea interpretării „creative” a Constituției și a atribuțiilor Curții, prin reformarea Legii 47/1992. Legea de organizare a CCR poate fi modificată, pentru a delimita tipurile de control constituțional și a împiedica extinderea nejustificată a atribuțiilor.
- Depolitizarea numirilor, prin introducerea unui filtru profesional real pentru membrii CCR. Membrii ar trebui numiți după criterii meritocratice, nu politice, cum se întâmplă acum.
- Crearea unui mecanism de opinie separată oficializată (dissenting opinions), care să redea transparența și diversitatea argumentației juridice.
- Consultarea reală a societății civile și a profesioniștilor dreptului, atunci când CCR se pronunță asupra unor probleme fundamentale.
În loc de concluzie
Adevărata problemă care transpare din realitatea existentă astăzi în România, este că CCR a devnit un actor politic sub masca independenței juridice.
În același timp, este un arbitru fără arbitru, care interpretează și se autoreglementează,
și mai ales un filtru ideologic, nu doar juridic. A devenit o instituție necontrolată și necontrolabilă democratic, deși creează efecte de drept comparabile cu o instanță supremă. De multe ori când invocă „spiritul Constituției” pentru a invalida modificări legislative, folosește un limbaj ambiguu.
Funcționarea CCR încalcă principiul fundamental al echilibrului și controlului reciproc al puterilor în stat. Pentru că, DA, CCR a devenit o putere în stat.
Nicio instituție democratică nu poate rămâne în afara controlului public, indiferent de prestigiul sau misiunea sa constituțională. CCR trebuie să rămână o autoritate independentă, dar nu o castă de neatins. În numele echilibrului între puteri, dar mai ales în numele suveranității poporului, trebuie restabilită o ordine constituțională echitabilă, responsabilă și controlabilă.
Să nu se uite: nemo debet esse iudex in propria causa !
(nimeni nu trebuie să fie judecator în propria lui cauză)
A cere răspundere și echilibru nu este un atac la independența CCR. Este o reafirmare a democrației.
