Carte

ADEVĂRUL MINCIUNĂ (26)

În acest spațiu vor apărea fragmente din volumul „ADEVĂRUL MINCIUNĂ”, semnat de Gheorghe Schwartz, care va fi publicat la Editura Junimea din Iași

Ținuturi atestate, chiar și descrise, asemenea enigmaticelor Atlantida sau Helike, dar căutate în zadar în locuri diferite, au rămas deocamdată (?) doar în legende. Dintre cele șapte minuni ale lumii antice, doar Marea Piramidă din Giza mai există astăzi. Unde sunt celelalte șase? S-au transformat? În ce s-au transformat? Arheologii le mai caută.

Chiar și continente întregi au dispărut sub ape. Despre ele, cum ar fi Doggerland sau Zealandia, se știu multe, au fost chiar cartografiate, iar arheologii continuă cercetările. Și mai ample dispariții au furnizat mari imperii, unde sute de mii de oameni, civilizații întregi au rămas în mijlocul misterelor. Imperiul Mitanni sau civilizația Cucuteni-Tripolie sunt mai puțin documentate. Cine mai știe astăzi numele suveranilor mitanni, deși cronologia lor este exact stabilită? Cine mai cunoaște azi șefii hitiților? La fel cum doar specialiștii mai știu că Imperiul Maurya a fost fondat în nordul Indiei actuale de Chandragupta. Cu cât coborâm mai mult în timp, istoria și mitul se întretaie, adevărul este inundat de ipoteze, de neadevăruri, de minciuni. Cărțile sfinte și aezii au ilustrat cenușiul tot mai șters pe cât ne îndreptăm mai mult spre începuturile civilizației actuale, iar arheologii amatori și căutătorii de comori au venit cu adevărurile din experiența lor. Schliemann a săpat SUB Troia homerică, iar jefuitorii de morminte au golit de artefacte piramidele și siturile revenite la lumină.

Merită citite

În literatura de ficțiune, romanele și filmele polițiste alcătuiesc un gen mult gustat de publicul larg. Un thriller se ocupă de o crimă cu una sau mai multe victime. Dispariția unei persoane poate naște suspans. Față de o victimă inocentă, relatarea atrage de obicei empatia cititorului/privitorului. Dispariția unei mulțimi provoacă mai mult uimire, indignare și necesită cercetări ale unor specialiști pentru a fi crezută. Implicarea emoțională este doar în funcție de cât de aproape de tine sunt unul sau mai mulți dispăruți. Pentru cele întâmplate mai demult, resimțirea marii nenorociri ține doar de afirmarea apartenenței spirituale sau naționale. „O moarte este o tragedie, un milion de morți este doar o statistică” ar fi afirmat Stalin. Peste timp, orice genocid absoarbe indivizii și se restrânge la una dintre multele grozăvii de care este plină istoria. „Nu numai antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştienţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.[1]”

Da, pe măsură ce coborâm mai adânc în timp, faptele ni se înfățișează tot mai șters. Întâmplările dispar împreună cu martorii oculari. Rămân povestirile, eventual miturile, fragmente de adevăr învelite în cele acceptate în prezent. Și, astfel, pălesc și atașamentul și sentimentele. Nomen est omen. Marea masă de figuranți intrând în anonimat, dispar și destinele individuale, supraviețuind doar legendele prin filtrul naratorilor de mai târziu. Adevărul evoluează în imaginație, în neadevăr, în minciună. Mai întâi pălesc amănuntele, apoi faptele însăși. (Or, faptele se validează tocmai prin amănuntele care le compun, care le construiesc.)

Suntem urmașii lui Homo Sapiens (sau Homo Sapiens Sapiens). „În septembrie 2019, oamenii de știință au propus că cel mai vechi H. sapiens (și ultimul strămoș comun al oamenilor moderni) a apărut între 350.000 și 260.000 de ani în urmă printr-o fuziune a populațiilor din Africa de Est și Africa de Sud.” (Google) După Yuval Noah Harari[2], Big Bang a avut loc cu „circa 14 miliarde de ani în urmă”, iar omul a trecut prin „trei revoluții importante care au modelat cursul istoriei”: Revoluția Cognitivă (cu 70.000 de ani în urmă), Revoluția Agricolă (cu circa 12.000 ani în urmă) și Revoluția Științifică (cu doar 500 de ani în urmă)[3]. Will și Ariel Durant stabilesc „prima civilizație istorică” (Sinanthropus Pekinensis în prima perioadă interglaciară) la circa un milion de ani față de noi[4]. Gerhard Hellwig și Gerhard Linne situează prima epocă de piatră între 600.000 și 100.000 de ani îCh.[5]. Rămânând la nivelul informațiilor pentru toți, Reader’s Digest, Când, Unde & Cum s-a întâmplat, Cele mai dramatice evenimente… și cum au schimbat ele lumea [6], civilizațiile au debutat cu circa 100.000 de ani în urmă. Datele, jucându-se cu numerele mari, diferă des de la sursă la sursă, dar toate trec senin peste uriașele „perioade goale”, peste ipoteza (devenită certitudine) că noi, cei de azi, nu suntem nici singura și cu atât mai puțin prima civilizație de pe Terra. E de neconceput ca milioane de ani de pe Pământ să fie lipsite de viață organizată, de viață inteligentă. Cine știe câte civilizații s-au născut, au înflorit și au dispărut pe Planeta Albastră? Puterea tot mai mare a științei dă semne îngrijorătoare că și civilizația noastră este capabilă să se autodistrugă. Într-acolo  par să ne ducă evenimentele.

Rămânând doar la civilizația noastră, dăm de destule perioade și locuri dispărute. Iar cercetările, de data asta de specialitate, nasc, pe măsura avansării lor, noi și noi întrebări. Enigmele se cer explicate și răspunsurile nu fac întotdeauna parte din adevăr. Chiar și aplicații la un moment dat general utilizate sunt infirmate de alte descoperiri. Aplicațiile uzuale pot fi explicate drept consecințe ale unor teorii noi. Până și adevărul științific este contestat periodic, tehnica se dezvoltă într-un ritm ce nu mai poate fi înțeles decât de specialiștii din domeniu, specialiști care, la rândul lor, nu pot pricepe în afara domeniului lor de competență de ce funcționează ceea ce funcționează. Urmarea este că nici nu mai încercăm să știm mai mult decât ne indică „instrucțiunile de utilizare” ale gadgeturilor cu care ne înconjurăm. Trecutul ni se înfățișează doar drept amintire, viitorul, tot mai greu de anticipat, rămâne o ipoteză, dar și prezentul, „singurul timp sigur” nu mai este nici el foarte sigur. Deci nici chiar prezentul, singurul timp pentru care avem receptori, deci singurul care, așa cum suntem învățați, ne poate semnala dispariția și ne poate dezvălui realitatea, nu reprezintă o garanție absolută a adevărului reflectat. Nu mai suntem siguri cât este adevăr și cât doar impresie. Orbecăim în jurul și în interiorul nostru.

Merită citite

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Nu rata ...
Close
Back to top button