Din dicționar, pe înțelesul tuturor: PEHLIVAN – un viteaz cu reputație schimbătoare

În limbajul de astăzi, dacă numim pe cineva „pehlivan”, nu îi facem neapărat un compliment. Cuvântul poate sugera un om șiret, pus pe șotii, un șarlatan sau un personaj care știe să se descurce prin tot felul de tertipuri. Dar, cu câteva secole în urmă, termenul avea o cu totul altă încărcătură. În spatele lui se afla imaginea unui erou, a unui om puternic și curajos, venit dintr-o lume în care vitejia era o virtute admirată.
Potrivit DEX, „pehlivan” are mai multe sensuri. Învechit, desemna un „personaj comic (acrobat, jongler, saltimbanc, scamator etc.) în reprezentațiile de circ, la diferite serbări”. În limbajul familiar, cuvântul poate desemna un bărbat șiret, șarlatan sau escroc, dar și un om glumeț, mucalit și poznaș.
Sursa: DEX – Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2009; Alexandru Ciorănescu – Dicționarul etimologic român (DER).
Cuvântul românesc „pehlivan” provine din turcescul pehlivan, care are la origine termenul persan pahlawān, cu sensul de „erou”, „viteaz” sau „om puternic”. Prin urmare, cuvântul a ajuns la noi pe filieră turcă, dar rădăcina lui este persană.
În cultura persană, pahlawān era un termen asociat cu forța, curajul și măiestria, desemnând un luptător sau un om admirat pentru calitățile sale fizice și pentru îndemânarea de care dădea dovadă. În lumea otomană, cuvântul a fost folosit și pentru luptători, acrobați și personaje care își demonstrau forța sau priceperea în spectacole publice.
În limba română, termenul este atestat încă din secolul al XVII-lea. Îl întâlnim în scrierile cronicarului Ion Neculce, care povestește despre petreceri cu muzică, jocuri și „pelivani”. Forma aceasta veche arată că termenul circula deja în mediul cultural românesc al epocii.
În timp, sensul cuvântului s-a modificat. De la imaginea eroului și a omului puternic, s-a ajuns la aceea a acrobatului, a jonglerului sau a scamatorului, iar ulterior la sensurile figurate de șmecher, șarlatan și om pus pe înșelăciuni. Este un exemplu interesant de evoluție semantică: un cuvânt care desemna inițial o calitate admirată a adoptat, în anumite contexte, o nuanță ironică sau chiar peiorativă.
Pe lângă forma „pehlivan”, au existat și variante precum „pelivan”, „pălivan” sau „palivan”.
Astăzi, „pehlivan” are un aer arhaic și este întâlnit mai ales în texte literare sau în exprimări populare, dar povestea lui este una spectaculoasă: un termen care în Persia desemna un erou a ajuns, după o călătorie prin limba turcă și prin Balcani, să numească în română un șmecher, un scamator sau un om care știe să întoarcă lucrurile în favoarea sa.



