ADEVĂRUL MINCIUNĂ (14)

Și să nu uităm și alte câteva lucruri despre moliile care, pentru covârșitoarea masă a oamenilor, nu reprezintă decât prădătorul scârbos, însă care există într-o imensă varietate de specii distincte: molia grânelor, molia fructelor, molia făinii, molia orezului, molia semințelor, molia de casă și nu vom termina înșiruirea (desigur, incompletă) fără să amintim de specia cea mai enervantă, molia hainelor. Toată această diversitate o veți găsi, alături de denumirile științifice, clasificate și descrise în literatura de specialitate. Este vorba de mii și mii de genuri, fiecare cu numeroase specii. (Numai pentru moliile șoim sunt analizate în jur de 200 de genuri și vreo 1450 de specii… În total, astăzi se cunosc numeroase categorii, în jur de 160.000 de specii! Printre care și obliga din specia lonomia, mai pe înțelesul celor mulți, molia ucigașă). Și  trebuie să mai precizăm că nu este vorba despre molia adultă, ci despre omida ei. Moliile adulte nu sunt letale pentru om. Doar larvele.

Nu în ultimul rând, trebuie să ne amintim și că în A.D. 1483 a fost numit Mare Inchizitor Tomas de Torquemada, iar Sfântul Oficiu a devenit neiertător cu ereticii, printre care erau considerați și vrăjitorii.

Abia toate acestea fiind stabilite, să revenim la Monteline – azi Berglein – și la procesul lui Mario Bleitspaas și a copiilor săi, toată familia Bleitspaas fiind bănuită că l-ar fi ucis pe spițerul mag Deziderius Artamanus. Era sfârșitul lui 1504. În cărțoiul pentru acel an aflat în lada de două ori miraculos salvată din biserica în flăcări, se spun puține despre speța aceasta: numai datele nașterilor și morților locuitorilor. Doar că, desigur, acela n-a fost singurul volum ce a scăpat din cele două incendii, toată lada era plină de documente păstrate azi în arhiva Primăriei, unde miile de foi adunate în mape sunt aranjate în ordine cronologică. Totuși, există și câteva lacune, registrele pentru anumiți ani au dispărut. Primele înscrisuri datează din 1299, anul socotit și cel al fondării târgului.

Un funcționar se ocupă de întreaga sală căptușită cu rafturi. El s-a dovedit extrem de util și a adus bani mulți oficialităților, întrucât numeroși localnici, dar și persoane străine, au venit aici de sute de ani pentru a-și găsi și dovedi originile. În secolul al XVIII-lea, un arhivar a lucrat pentru a realiza un indice de nume, iar câteva decenii mai târziu, un anume Raul Stranfort a creat arbori genealogici pentru doritorii dispuși să plătească sume de neratat spre a ajunge în posesia unor documente necesare: nu numai doveditoare a vechimii și nobleții familiei, dar și drept probe în procese referitoare la revendicarea unor pământuri și/sau clădiri de care strămoșii lor au fost lipsiți în mod ilegal. (De exemplu, în urma unor lupte, Monteline – Montmar – Berglauf – Berglein, aflat la răscrucea unor vremelnice mari puteri, a trecut de sub o autoritate la alta. Dar, deseori, fosta autoritate, recucerind localitatea, a „uitat” să redea foștilor proprietari ceea ce le-a fost înstrăinat. Mai întotdeauna învingătorii au trebuit să-și răsplătească ajutoarele nu numai cu bani, ci și cu titluri, ogoare și/sau imobile.)

De vrei informații despre cineva, se consultă registrul de nume și se merge direct la anul/anii unde este menționat. Cum despre familia Bleitspaas nu s-a interesat nimeni, nefiind semnalați urmași, Mario și ai lui au rămas închiși pentru totdeauna în filele anilor procesului. Pentru totdeauna? Nimic nu se pierde pentru totdeauna și doar pietricelele caleidoscopului se tot aranjează diferit până să revină la același desen. În A.D. 2024, a sosit la Berglein un anume profesor Gregor Schmidt care l-a rugat pe Dan Adam [1], actualul funcționar care se ocupă cu arhiva, să-i găsească printre strămoși pe Jean Schmidt, care s-ar fi evidențiat în război prin curaj și eficiență, motiv pentru care a fost înnobilat de însăși Regina.  Dacă Jean a devenit marchiz sau baron, Gregor nu știa exact, dar atunci și urmașul său ar trebui să primească același titlu. Șiret, funcționarul a obiectat că în mapele arhivei se găsesc numeroși Schmidt, că unele nume au fost ortografiate diferit – Schmit, Schmid, Shmit, Smit etc. – așa că solicitarea pretinde o muncă de săptămâni de zile. După ce profesorul a insistat și a spus că e dispus să achite orice sumă pentru „aflarea adevărului”, vicleanul arhivar a promis că „va face tot ce este omenesc posibil pentru a scoate adevărul la lumină”. Pentru onorariul promis, s-a bazat pe faptul că personajul căutat nu era doar Schmidt – sau poate Schmit, Schmid, Shmit ori Smit – ci și Jean, ceea ce reducea mult căutările. În al doilea rând, dacă nu va găsi un nobil potrivit, îl va inventa într-una dintre mapele, unde sunt lăsate locuri libere pentru datele lipsă din anii pierduți. Și, în al treilea rând, toate documentele erau în curs de a fi plasate pe calculator. Digitalizate, informațiile sunt ușor accesibile. Dar, din păcate, nu s-a ajuns încă decât la A.D. 1790. „Voi face tot ce este omenește posibil!” a repetat funcționarul, ascunzând în buzunar plicul voluminos cu avansul primit.

Ieșind din arhivă, domnul profesor Gregor Schmidt a dat nas în nas cu domnul Primar și, după ce au făcut cunoștință, au petrecut o după-amiază extrem de plăcută într-un separeu al Restaurantului Mimoza. A doua zi, domnul Primar i-a dat sarcină lui Dan Adam să lase totul la o parte, prioritatea   momentului fiind găsirea actelor de înnobilare ale viteazului Jean Schmidt.

Domnul profesor Gregor Schmidt a rămas la Berglein timp de patru zile, și – surpriză! – nici funcționarului de la arhiva Primăriei nu i-a trebuit mai mult pentru a veni cu un arbore genealogic al solicitantului. Frumos desenat pe un suport imitând pergamentul, lucrarea, prioritate absolută, povestește trecerea prin veacuri a familiei viteazului marchiz Jean Schmidt. Pentru banii dați, urmașul pe linie directă a nobilului strămoș a primit un tablou gata înrămat spre a fi atârnat într-un loc cât mai vizibil pe perete. Nu vom insista asupra diferitelor amănunte ale acestei afaceri, cum ar fi plata oficială și plata pe sub mână primită de Dan Adam și nici complicatele discuții pentru mici modificări, acolo unde profesorul a depistat anacronisme ori „succesiuni ilogice”. În fond, nu s-au făcut decât mărunte ajustări ale datelor, fapt care nu ține de istoria judecății cazului din 1504 privitor la moartea lui Deziderius Artamanus. (Mai bine spus, nu vom insista asupra acelor amănunte ca să nu mutăm focusul de la subiectul anunțat, deși suntem conștienți că dacă totul este unul, fiecare element are rolul său.) Din lucrarea admirabil finalizată, reiese că primul ascendent al lui Gregor aflat în evidența arhivei din Monteline ar fi fost un tânăr călugăr, George, refugiat în localitate împreună cu frații săi, în A.D. 1393, după ce mănăstirea Flu a fost incendiată de tâlharii Mâinii Albe. Monahii au ridicat un lăcaș nou, dar care a ars și el douăzeci de ani mai târziu, când acel George n-avea decât 39 de ani. El a rămas la Monteline, la început ca diacon, însă a renunțat la rasă, a devenit brutar, s-a însurat și a avut patru copii. A plecat la Domnul în A.D. 1471. Primul lui născut, Theodor (1438 – 1507), a ucenicit pe lângă tatăl său, apoi a preluat și mărit brutăria. A avut, la rândul său, șase copii, doi băieți și patru fete. În 1504, când a început judecata numitului Mario Bleitspaas și a rudelor aceluia, fiul lui Theodor, George (1460 – 1530), a rămas la afacerea familiei, dar a devenit și consilier local. Al doilea băiat, Gregorius (1465 – ?) a plecat la 2 august 1472 în prima expediție a lui Cristofor Columb și a rămas cu el vreme de zece ani, până în 1504, când au pășit pe coasta Americii, undeva în nordul Braziliei de azi. Apoi, oficial i s-a pierdut urma. Oficial…

Tot în 1504, farmacistul Deziderius Artamanus fusese găsit mort în locuința sa. Cum în Monteline bântuia o misterioasă molimă în care s-au prăpădit 39 de oameni, 6 bărbați, 6 femei și 27 de copii dintr-o populație de nici 1500 de suflete, iar spițerul a dezvoltat aceleași simptome, inițial s-a crezut că și el a fost victima sinistrei epidemii. Dar membrii familiei Bleitspaas au fost surprinși în casa lui Artamanus, până și tânăra soră, Madelaine, venită pentru câteva zile acasă. Cum ei toți n-au putut da explicații ce au căutat acolo, vecinii și-au amintit că Mario a fost atât de nesăbuit încât s-a așezat la zaruri cu vrăjitorul și și-a pierdut nu numai tot avutul, ci și-a pus și gaj copiii, care ar fi trebuit să rămână slujitorii magului. Deziderius Artamanus a mai înrobit cu ani în urmă la fel o familie și s-a dus vestea întâmplării, mai ales că acei nefericiți – tată, mamă și doi copii minori – au murit toți după doar câteva zile, de când au ajuns în casa blestemată. Ei s-ar fi sinucis, nesuportând rușinea. Amintindu-și acel episod niciodată elucidat până la capăt, familia lui Mario a fost bănuită că l-ar fi omorât pe vrăjitor. Întrucât nu s-au găsit urme de violență asupra cadavrului, iar suspecții o țineau pe a lor, procesul a debutat și s-a terminat brusc prin dispariția părților. Pe parcursul cercetărilor au fost puși sub acuzare și cei doi fii ai principalului învinuit, precum și fiica sa[2]. Suspecții au recunoscut că au venit în casa farmacistului, după cum a fost înțelegerea, dar că l-au găsit mort, așa că au luat cu ei ce au apucat și s-au întors acasă. Da, dar familia Bleitspaas a avut toate motivele să scape de spițerul mag, iar despre vrăjitor s-a interesat și Inchiziția.

[1] Dan Adam a absolvit Facultatea de Istorie, secția arhivistică, dar s-a afirmat și cu scriitor, colaborând la reviste literare și publicând două romane. De asemenea, desenează frumos și, în afara unor planșe pentru cabinetul de științe naturale al școlii, s-a specializat în alcătuirea arborilor genealogici.

[2] Curând a reieșit că Madaleine n-a venit „pentru câteva zile”, cum s-a crezut, ci a sosit pentru a sluji și ea pe ticălosul vrăjitor, conform învoielii nesăbuite făcute de tatăl ei în fața a cel puțin douăzeci de martori, chibiți la infamul joc.