ADEVĂRUL MINCIUNĂ (10)

Pauză.

„Sus pe platou, rechinul m-a dus spre o adâncitură, asemenea unui lighean mare, a sărit în el și a dispărut. Am rămas și nu-mi mai reveneam. Dragoni de mare ați mai văzut și voi, chiar eu v-am adus o dată unul și v-ați mirat ce bot uriaș și ce dinți mari și ascuțiți are.”

„Unchiul Roman n-a fost atent și s-a înțepat în spinii de pe spatele fiarei și a murit. Așa mi-a povestit bunicul.”

„Așa a fost, confirmă Ivanov. De aia nu v-am lăsat să vă apropiați de cel pe care l-am adus eu ca să-l vedeți, chiar dacă nu mai era viu.” Ceilalți dau din cap: asta chiar așa a fost. „Ședeam pe un butuc de lângă ochiul de apă în care a dispărut rechinul. Nu-mi mai părea rău că l-am pierdut: creatura aia mi-a salvat viața. Nu știu cât am stat așa, pe urmă am auzit iarăși pași și am văzut niște animale mici venind să bea din locul acela. Am băut și eu: apa nu era sărată. Atâtea emoții m-au obosit și am adormit. Când m-am trezit, era întuneric. Am luat-o din loc și am ocolit platoul care, așa cum am spus, este mult mai întins decât pare de la distanță, de pe mare. Era o noapte cu nori și mă descurcam destul de greu, umblam prin beznă și auzeam și alte ființe prin jur, dar pe mine mă interesa doar cum să scap de acolo. Chiar dacă aș fi putut să cobor peretele așa cum l-a urcat rechinul epolet, folosindu-mă de suprafața cu intrânduri și găuri, aș fi ajuns la brâul de apă adâncă lat de numai câțiva metri, dar având vârtejuri grozave și pești-viperă atât de otrăvitori. Eu mă simt acasă doar pe apă, am înotat încă înainte de a fi învățat să umblu, dar îmi era limpede că nu aveam nicio șansă să trec acel hotar. Când s-a luminat de ziuă, ajungând în partea opusă locului pe unde am urcat, am văzut un pod peste cordonul de apă la baza «Turnului». Podul sau puntea aia nu se poate vedea de pe calea pe unde se mai strecoară ambarcațiunile printre numeroasele stânci și insule. «Și dacă aș izbuti să cobor și să ajung pe pragul de apă doar până la glezne, cum să mă întorc pe mare fără barcă?» Am ajuns jos destul de ușor și am ocolit în sens invers insula. Barca era unde am lăsat-o! Era înfiptă cu botul adânc în nisip, doar vâslele au fost duse de valuri. Am scos-o cu greu de acolo, m-am culcat în ea și am lăsat-o să mă ducă așa cum or vrea curenții. «Până la urmă trebuie să dau de o altă barcă, chiar dacă mă aflam pe un traseu foarte rar folosit», mi-am spus.

Cât am plutit așa, în voia soartei, eram totuși fericit și recunoscător lui Dumnezeu că mă aflam în barca mea și că am scăpat de unde m-am dus atât de nesăbuit. Nu-mi mai părea deloc rău că n-am înfipt  la timp harponul în rechin, ba mă gândeam la el ca la un prieten, ca la salvatorul meu. Și cât am plutit așa, am avut tot timpul din lume să mă gândesc la prin câte am trecut: nu numai la norocul extraordinar, ci și la amănuntele pe care nu le-am luat în seamă cât am umblat pe întuneric pe platou. (Acum bea o dușcă.) Da, am umblat pe întuneric, încă buimăcit și neputându-mă gândi decât cum să scap de acolo. Cât am auzit zgomotul altor pași, chiar în apropiere, n-am fost atent decât să nu fiu atacat: eram cu mâinile goale, pierdusem și harponul și cuțitul. Dacă s-au aflat și alți oameni pe «Turn»? Podul sau puntea aceea, chiar dacă veche, a fost făcută de oameni! Am avut mare noroc. Dacă…” Ivanov a mai spus ceva, însă vorbele îi ieșeau tot mai greu din gură și a adormit. Ca întotdeauna… Lumea s-a sculat de pe unde a stat fiecare și a plecat tăcută. Oamenii au mai avut parte de o seară de povești.

După câteva săptămâni, pe drumul acela atât de rar umblat au sosit cu o mașină mare mai mulți străini. S-au interesat unde ar putea locui câteva zile sau poate săptămâni. Fiindcă n-au găsit o cazare care să-i mulțumească, și-au instalat corturi. Apoi au venit pe mare și alții. Aceia dormeau pe cele două vaporașe. Cum prăvălia-cârciumă era singurul loc de unde se puteau aproviziona cu de-ale gurii, proprietarul s-a pomenit cu mușterii cu bani. Ziua plecau pe apă, iar serile stăteau și ei cu niște băutură în față. Când a apărut și Ivanov, i-au propus să le fie ghid spre insula cu «Turnul Mării». Erau arheologi, spuneau și că vor să descopere povestea acelui loc, despre care au citit în cărți. Ostrovul misterios a fost menționat încă pe vremea lui Dioclețian. Iar o imagine concretă despre palatul împăratului de la Split ne-a rămas din desenele unui anonim italian din secolul al XVI-lea, desene care au fost curând autentificate de arhitectul Andrea Palladio. Două veacuri mai târziu, au apărut și desenele de pe teren ale lui Johann Bernhard Fischer von Erlach, ale lui Daniele Farlati și numeroase alte lucrări ale unor autori cu biografii atestate. Desenele nu se ocupau toate numai de palat, pe unele dintre ele apărea întreaga regiune. Dalmația a fost îndelung cercetată, mai ales că era în apropierea marilor centre europene. Iar acolo unde se învârt arheologii, apar și miturile. Iar unde apar acele mituri, apar și vânătorii de comori pierdute. Aceștia s-au înmulțit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și peste tot unde au început să se popularizeze istorii ale unor mari puteri dispărute, savanți, dar și oameni simpli, au venit pregătiți pentru săpături. Revenind la împăratul Dioclețian, acesta ducându-și ultimii zece ani la Split, se zvonea că nu și-a ținut toate averile la palatul construit pentru reședința sa, ci ar fi ascuns părți din ea pe numeroasele insule dalmațiene. Nu se știe cum a părăsit micul sat de pescari, aflat departe de cel mai apropiat oraș, povestea lui Ivanov despre insula cu «Turnul Mării», dar noii veniți, după ce li s-a părut că au identificat de pe desenele vechi locul menționat, s-au găbit să fie primii acolo. După doar alte câteva zile și-a mai făcut prezența și o altă echipă, de data asta însoțită și de un car de televiziune. Micul sat a devenit o așezare plină de viață. De o nouă viață. Pescarii își vindeau capturile la alte prețuri de când aveau mai mulți clienți și nu numai pe stăpânul prăvăliei-cârciumă, femeile ajutau la gătit, proprietarul singurei mașini făcea drumuri aproape zilnice până la oraș pentru a aproviziona localul.

În presă au început să apară relatări despre «Turnul Mării», au fost trimise în laboratoare pentru stabilirea vechimii artefactelor găsite prin vegetația de pe platou, s-au realizat investigații sub suprafață cu ajutorul tehnicii lidar și s-au descoperit vestigii ale unei așezări din epoca bronzului. Dar cea mai importantă realizare a fost creerea unei hărți în D3: marea s-a schimbat în jurul insulei, dar aceasta a rămas incadrată de cele două centuri de apărare.

Ivanov, care a fost poreclit în derâdere în presă „Baronul Münchhausen”, mai ales când s-a zis că istorisea „ca baronul întâmplări fantastice” la persoana întâi[1], i-a condus pe cei ce l-au angajat acolo unde a pretins că s-ar afla «Turnul». Și unde chiar se afla. A spus „Münchhausen” adevărul? Inițial doar cei ce au investit în acea expediție i-au dat crezare. Dar nici ei în întregime. Mai ales poveștile cu rechinul epolet și cu peștii-viperă păreau doar „roade ale imaginației”, întrucât nimeni n-a întâlnit vreodată aceste creaturi în Marea Adriatică, rechinul epolet trăiește în sud, la multe mii de kilometri distanță, iar peștele-viperă este un prădător feroce în apele adânci ale oceanului. Faptul că descrierea amănunțită a celor două creaturi corespundea cu realitatea nu răspundea la întrebarea cum au ajuns printre insulele dalmațiene. Dar nici nu s-a găsit o explicație de unde a știut atât de exact de ele acel Ivanov, un pescar analfabet, care n-a părăsit niciodată locurile natale. În rest, pentru că istorioara sa de la prăvălia-cârciumă dintr-un sat pierdut pe malul mării s-a dovedit adevărată, omul a devenit mai mult decât rapsodul serilor lungi. Un bard credibil. Atât de credibil încât, după ce au apărut la suprafață mai multe artefacte, bijuterii, monede, arme și piese de harnașament scumpe în stare surprinzător de bună, cu alte cuvinte un adevărat tezaur, s-au ivit și vânătorii de comori, printre care și câțiva bandiți. Aceștia din urmă se pare că făceau parte din două bande rivale deoarece în mijlocul vegetației bogate de pe platou au fost găsite și două cadavre proaspete. Au mai fost și dispăruți printre cei ce săpau acolo, iar unul dintre suspecții de crimă a pretins că „a văzut cu ochii lui” cum din lacul de pe platou a ieșit o creatură asemenea unui pește mare, probabil un rechin ce a înhățat unul dintre cei de care nu se mai știa nimic. Un rechin?! Ce să caute un rechin acolo?[2] Intervenția poliției a oprit șantierul arheologic, însă a transformat întreaga activitate într-un subiect de presă. Ivanov, care până nu de mult nu-și deschidea gura decât în fermecătoarele seri de la prăvălia-cârciumă, a devenit ținta presei de senzație. Până când a fost găsit și el mort. Întrebările rămase fără răspuns au devenit mai puțin importante, mai ales că nici Ivanov nu mai era, ci doar o piatră tombală pe care este inscripționat Vladislav Fekete Janos, din părinți Raul și Magdalena Fekete-Suarez. (Leșul lui Ivanov – Vladislav Fekete Janos a fost găsit în barca sa, iar medicul a constatat decesul în urma unor mușcături. De rechin, a scris un ziarist, dar fără să poată explica de ce nu și-a devorat monstrul prada. Poate că victima grav rănită a reușit să mai urce în barcă, a scris altă gazetă. Dar câte nu s-au scris? Chiar și că bietul om a fost ucis de un rechin epolet! Da?! Păi, cum să fie un rechin epolet în Marea Adriatică?)

Cercetările privind cadavrele continuă, dar vor dura multă vreme, deoarece sunt prea multe probleme de lămurit. Până atunci, «Turnul Mării» se înalță semeț, netulburat decât de cei mai încăpățânați și îndrăzneți vânători de comori care au încercat și mai încearcă să ajungă în locul acum „perimetru interzis” și păzit de jandarmi.

Printre atâtea lucruri reale, cât a fost Ivanov și cât Vladislav Fekete Janos, din părinți Raul și Magdalena Fekete-Suarez? Adică unde se desparte minciuna de adevăr? Richard Zimberlan pretinde că niciunde. Dar acest amănunt ține doar de speculații între cei ce au plăcerea și timpul pentru așa ceva.

[1] Când s-a proiectat expediția pentru găsirea comorilor ascunse de împăratul Dioclețian, un industriaș căruia i s-a cerut o sponsorizare, a râs când i s-au relatat povestirile lui Ivanov. Primul grup doritor să caute pe Insula «Turnul Mării» ar fi dorit ca inițiativa să rămână secretă de teama unor posibili concurenți. Râzând, industriașul a povestit și la club despre acel „Münchhausen dalmat” și astfel Ivanov a devenit un personaj.

[2] Deși individul s-a făcut și mai suspect după ce a venit cu o explicație atât de năstrușnică, unui arheolog i-a venit ideea că poate sub bastionul de pe turn  s-ar afla și o galerie subterană. Dacă da și dacă tunelul acela ar fi fost fisurat de vremuri, atunci un monstru marin ar fi putut veni de acolo. Numai că nu a fost găsit niciun canal subteran și, chiar dacă s-ar fi găsit, cum ar fi urcat o creatură a mării până sus? (Totuși ipoteza galeriei din adânc n-a fost abandonată cu totul, un grup de vânători de comori fiind convins că acolo s-ar afla o parte din tezaur.)