Mr. Henry Piddington, un onorabil supus al Imperiului Britanic, mânat de spiritul de aventură și energizat de o curiozitate științifică intensă, a ajuns pe la 1830 în teritoriile de peste mări, la Calcutta, în provincia Bengal, actuala Indie. Nu a stat degeaba și, pe lângă muncile industriale, a făcut pionierat științific în câteva domenii precum geologia, botanica, mineralogia și meteorologia. În anul 1833 a fost martorul unui fenomen atmosferic de mare intensitate, o furtună violentă cu vânt foarte puternic și cantități imense de apă. După câțiva ani, după ce a văzut că alții începuseră să discute despre caracteristicle acestui fenomen atmosferic care avea consecințe nefaste nu doar asupra așezărilor umane, ci mai cu seamă, ceea ce era important pentru Imperiu, asupra navigației în Oceanul Indian, Piddington s-a apucat să cerceteze fenomenul, să-l decrie și să-l explice, gândindu-se chiar la posibilitatea formulării unor legi ale furtunilor.  Pe baza observațiilor lui și ale altor marinari a ajuns la concluzia că este vorba despre o criculație în spirală a maselor de aer, în sensul invers acelor de ceasornic în emisfera nordică și în sensul acelor de ceasornic în emisfera sudică, în jurul unui centru calm. Și pentru că trebuia să dea un nume acestui fenomen, el a introdus cuvântul „ciclon”, luat, așa cum se obișnuiește în terminologica științifică, din limba greacă, de la „kyklos”, care înseamnă nimic altceva decât „cerc”

CITEȘTE ȘI:  Între percepția și realitatea corupției

De fapt, ceea ce descria Piddington era un ciclon tropical, adică o furtună în formă de vârtej tridimensional, cu un diametru care poate ajunge la câteva mii de kilometri, formată într-o zonă depresionară la suprafața oceanului, un fel de mașină termică alimentată de degajarea de căldură provenită din condensarea la înălțime a vaporilor de apă urcați de la suprafața oceanului. Ulterior, oamenii de știință au descris și alte asemenea fenomene care se petrec la scară sinoptică, inclusiv vortexurile polare despre care s-a vorbit în ultima vreme. Ceea ce trebuie să înțelegem este că formarea unui ciclon este ceva normal, că așa funcționează atmosfera, adică este vorba despre un fenomen care ține de circulația fronturilor atmosferice la scară planetară. Altfel spus, acolo unde avem o atmosferă, fie că este vorba despre Pământ, Marte sau Jupiter, avem asemenea fenomene de forma ciclonului.

În imaginația publică și în vocabularul comun ciclonul ca fenomen atmosferic este asociat cu ciclonul tropical și mai ales cu urganul, o formă de manifestare a ciclonului în cazul în care în ciclul său de viață sunt îndeplinite anumite condiții. Așadar, de vreme ce noi sunt într-o zonă temperată, nu avem cicloane tropicale și uragane, dar putem avea alte fenomene asemănătoare, așa cum sunt furtunile care sunt energizate din diferențele de temperatură a două mase de aer care se întâlnesc.

Practic, ceea ce s-a întâmplat la noi acum o săptămână a fost o confuzie și o eroare de comunicare a științei în spațiul public. Meteorologii, ca oameni de știință, au prezis corect un fenomen atmosferic și acesta s-a petrecut. Numai că informația a fost comunicată alarmist în spațiul public, inclusiv de unii reprezentanți ai autorităților, apoi a fost amplificată la dimensiunile unei catastrofe pe rețelele sociale, astfel încât s-a creat o stare emoțională de așteptare a unui fenomen de genul unei „furtuni a tuturor furtunilor”.

Și iarăși, ca și în cazul pandemiei Covid 19, am asistat la o vulnerabilizare a științei de către tot felul de profani ignoranți proveniți din zona politicului  sau a influencerilor care nu doar că și-au dat cu părerea, avea dreptul să o facă, ci au vrut să fie percepuți drept autorități în materie, ca și cum ar avea vreun drept științific de a se pronunța. Mă gândesc printre altele la pronunțările câtorva personaje care, e drept, știu să citească persuasiv de pe prompter, dar nu au, nici în clin, nici în mânecă, nimic de a face cu știința meteorologiei.

CITEȘTE ȘI:  Analfabetismul funcțional și sindromul supraevaluării

Și, la fel ca și în cazul pandemiei, am asistat din nou la un transfer de neîncredere de la autorități asupra științei. Într-adevăr, criza de încredere în autorități se corelează în ultima vreme și cu o criză de încredere în alte surse de autoritate tradiționale din societatea modernă, așa cum este și știința ca instituție socială care furnizează adevăruri. Cauzele sunt multiple, aș menționa în primul rând polarizarea antagonică a societății și rupturile de comunicare care rezultă de aici și care fac aproape imposibil dialogul bazat pe rațiune și adevăr.

Așa că, mai degrabă decât un uragan în ceruri, am avut o furtună în creiere și trăiri vijelioase în societate. S-au reactivat teorii conspiraționiste, deja însămânțate în timpul pandemiei, produse probabil de mințile tulburate de schimbările barometrice, unele demne de tratament psihiatric, despre frici care sunt inoculate poporului român pentru a fi manipulat și sărăcit. „Sorry!”, ar zice Mr. Piddington.

CITEȘTE ȘI: Reforma fiscală, o facem?

Dar hai măcar să credem că natura se pricepe cel mai bine și să avem încredere în manifestările ei. De aceea, în ceea ce mă privește, aștept anticilonul. Aviz meteorologilor, știu ei de ce.