Din dicționar, pe înțelesul tuturor: NĂDEJDE – speranța care a rămas în cuvânt
„Nădejde” este unul dintre acele cuvinte care sună astăzi ușor arhaic sau solemn, dar care poate fi întâlnit încă în expresii foarte cunoscute. „Am nădejde că va fi bine” sau „și-a pus nădejdea în el” exprimă ideea de speranță și încredere.
Potrivit DEX, nădejde înseamnă „speranță”, „încredere” sau așteptarea unui lucru dorit.
Surse: DEX, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2009; Alexandru Ciorănescu – Dicționarul etimologic al limbii române (DER); Dicționarul limbii române (DLR), Academia Română.
Cuvântul provine din slavă, din naděžda, cu sensul de „speranță”. Sensul originar este, așadar, foarte apropiat de cel pe care îl recunoaștem și astăzi.
Particularitatea lui „nădejde” este că, în româna contemporană, nu mai este la fel de frecvent ca „speranță”. Îl întâlnim mai ales în expresii consacrate, în texte literare sau religioase și în vorbirea cu o nuanță mai veche.
De altfel, expresia „a-și pune nădejdea în cineva” păstrează foarte bine ideea inițială: să te bazezi pe cineva, să aștepți de la acea persoană un ajutor sau un rezultat bun.
Este interesant cum două cuvinte cu sens apropiat pot avea stiluri diferite. „Speranță” este astăzi neutru și foarte frecvent, în timp ce „nădejde” evocă adeseori un limbaj tradițional, solemn sau popular.
În spatele unui cuvânt aparent vechi se află însă o idee care nu îmbătrânește niciodată: așteptarea unui lucru bun. „Nădejde” este un mic fragment de istorie a limbii care continuă să trăiască în expresiile românești.
