Din dicționar, pe înțelesul tuturor: CHIBRIT – micul băț care a adus în română și o poveste despre foc
„Chibrit” este unul dintre cuvintele pe care le folosim aproape automat atunci când vorbim despre foc. Este scurt, familiar și pare, la prima vedere, un cuvânt românesc vechi. Originea lui ne trimite însă către o altă limbă și către o perioadă în care obiectele moderne își făceau loc în viața de zi cu zi.
Potrivit DEX, chibrit este o „mică bucată de lemn sau alt material inflamabil, prevăzută la un capăt cu o substanță care se aprinde prin frecare”.
Surse: DEX, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2009; Alexandru Ciorănescu – Dicționarul etimologic al limbii române (DER); Dicționarul limbii române (DLR), Academia Română.
Cuvântul chibrit este un împrumut din turcă, din kibrit, cu sensul de „sulf” și, ulterior, de „chibrit”. Denumirea este legată de substanța inflamabilă folosită la fabricarea acestor mici bețișoare.
Înainte ca acestea să devină obiecte banale, aprinderea focului era o operațiune mult mai complicată. Apariția unui obiect care putea produce rapid o flacără a reprezentat o schimbare importantă în viața cotidiană.
Astăzi, chibritul pare aproape neînsemnat. O cutie poate sta ani întregi într-un sertar și ne amintim de ea doar atunci când avem nevoie să aprindem o lumânare, o sobă sau un foc. Dar cuvântul păstrează, în forma lui foarte simplă, o urmă a unei epoci în care asemenea obiecte erau noutăți.
Este un exemplu frumos despre modul în care vocabularul păstrează urmele schimbărilor tehnologice. Un obiect mic a intrat în viața oamenilor, iar numele lui a rămas în limbă mult după ce tehnologia pe care o desemnează a devenit banală.
