Din dicționar, pe înțelesul tuturor: HAZ – râsul care a venit din Orient și s-a instalat definitiv în limba română
Unele descriu veselia, dar parcă o și transmit. „Ce haz!” spunem despre o situație amuzantă, despre o glumă bună sau despre un om care știe să-i facă pe ceilalți să râdă. Cuvântul haz pare atât de firesc în limba română, încât puțini s-ar gândi că vine dintr-o limbă orientală.
Potrivit DEX, haz înseamnă „veselie”, „voioșie”, „umor”, „comicul unei situații sau al unei persoane”.
Surse: DEX, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2009; Alexandru Ciorănescu – Dicționarul etimologic al limbii române (DER); Dicționarul limbii române (DLR), Academia Română.
Cuvântul provine din turcescul haz, cu sensul de „plăcere”, „încântare”, „desfătare”. La rândul său, termenul turcesc este legat de arabul ḥaẓẓ, care desemna plăcerea sau desfătarea.
În limba română, sensul s-a specializat treptat. Dacă la origine era vorba despre plăcere în general, astăzi „hazul” este asociat mai ales cu ceea ce provoacă râsul și buna dispoziție. De aici și expresii precum „a face haz de necaz”, una dintre cele mai românești formule imaginabile și exprimă o adevărată strategie de supraviețuire: să găsești o urmă de umor chiar și într-o situație dificilă.
Istoria cuvântului este, în fond, la fel de veselă ca sensul său. Un termen care desemna plăcerea numește tocmai acea calitate care ne face să râdem și să ne simțim bine împreună, pentru că, uneori, hazul nu stă doar în glumă, ci în felul în care alegem să privim lumea.
