Atunci când vorbim despre Europa modernă în sens politic ne gândim la ieșirea din haosul arbitrariului monarhic și al marilor imperii, bazat pe autoritate, forță și violență, și la formarea statelor naționale în secolul al XIX-lea, așadar, avem în minte o Europă post-napoleoniană în care începe să prindă forță principiul separației puterilor în stat prin trasarea distincțiilor dintre forul legislativ, puterea executivă și cea judecătorească. Deopotrivă, cetățenii încep să se raporteze la stat dintr-o perspectivă contractualistă care presupune datorii, drepturi și libertăți, iar societatea civilă își conștientizează diferențe față de societatea politică și i se opune pentru a găsi împreună un drum spre dezvoltare și bunăstare. Au fost secolele cele mai progresiste ale Europei și ale întregii lumi, practic, am ieșit din haos și am instaurat cosmosul, adică ordinea, în viața socială și politică.

CITEȘTE ȘI:Alegerile locale între supraviețuire politică și revigorare administrativă

România modernă a avut șansa de a fi parte a acestui proces și putem spune că ne-am aflat în relativă sincornizare cu principalele mișcări progresiste. Dar au fost și câteva dificultăți în ducerea până la capăt a procesului de instituționalizare democratică, în principal, așa cum a observat încă de atunci Titu Maiorescu prin teoria sa a formei fără fond, modernizarea noastră a fost deseori doar formală, fără a se petrece și acele transformări de conținut necesare pentru a desăvârși schimbarea. Acestei tendințe majore care a superficializat chestiuni care ar fi trebuit să fie profunde, i s-au adăugat și alte divergențe față de ritmul Occidental al modernizării instituționale, unele ocazionate de contextul cultural și de mentalitățile remanente într-un spațiu de tranziție, așa cum ar fi, între altele, patima politicianismului, satirizată de Caragiale și teoretizată de C. Rădulescu Motru.

Una dintre urmările acestor slăbiciuni politice a fost șubrezenia hotarelor dintre puterile statului, în sensul că influențele, amestecul reciproc al unora în treburile altora și  precaritatea granițelor dintre diferitele domenii de exercitare a autorității, au dus, prin proporția lor, la  dezechilibre ale puterilor statului. De fapt, încă din etapa construcției statului modern au fost internalizate și acceptate asemenea conflicte de interese, încât amestecul unei puteri în treburile alteia a devenit o obișnuință.

CITEȘTE ȘI: Clasamentul fericirii

Las pe seama istoricilor să se ocupe de reconstrucția acestor episoade, tot ce aș spune acum este doar că acest dezechilibru a fost prezent încă de la nașterea României moderne, adică începând cu Al. I. Cuza și până în prezent, criza actuală generată de problemele din justiție fiind nimic atceva decât o expresie acută a acestui dezechilibru. Într-adevăr, în această scurtă istorie au fost și personalități politice remarcabile care au făcut ce trebuia în direcția echilibrării, însă aceste persoane cu principii nu au putut duce schimbarea până la capăt întrucât forțele divergente au fost tot timpul mai puternice vectorial. Și uite așa, am rămas neisprăviți…

După 1989 am avut șansa de a reconstrui statul după aceste principii ale separației puterilor, dar ne-au lipsit atât persoanele eroice care să se angajeje într-un asemnea proces, iar principala frână au reprezentat-o mentalitățile comuniste a căror persistență pare fără sfârșit. Desigur, astfel de tentații regăsim în întrega lume europeană, dar în grade și cu manifestări diferite.

CITEȘTE ȘI: Pensia ca ideal de viață

Două exemple relevante ar fi problema rolului presei, înțeleasă ca un „câine de pază” al democrației și problema societății civile, definită încă de la Hegel drept opozant al societății politice. Din păcate, presa nu este independentă, ci aservită și sub control, vocile îndrăznețe fiind puține și rare, iar societatea civilă este deseori instrumentată pentru a servi tot unor interese politice. Am sperat că ne vom elibera de rămășițele mentalităților comuniste și că vom conștientiza importanța unui stat cât mai funcțional pentru a acvea o ordine democratică și cele mai bune condiții care să ducă la prosperitate economică.

CITEȘTE ȘI: „Dansul dialectic” al Curții Constituționale

N-aș vrea să exagerez și să afirm că România a progresat pentru că cetățenii s-au descurcat pe cont propriu, însă este evident că tote aceste dezechilibre structurale de la nivelul statului ne-au ținut pe loc sau ne-au frânat elanul.  Că lucrurile stau rău din acest punct de vedere este și faptul că, în mod paradoxal, unii au ajuns să prefere un „președinte jucător”, deci nu un președinte care anihilează dezechilibrul, ci se folosește de el pentru a da un impuls convenabil societății. Dar o asemenea credință este la fel de vulnerabilă ca și aceea că speri să câștigi la loto și mâine după ce ți s-a întâmplat să câștigi azi. Coincidențele fericite, chiar și dacă se repetă, nu sunt un rezultat al naturii profunde a  lucrurilor, ci al întâmplării.

CITEȘTE ȘI:  Avem Catedrală!

Actuala criză politică generată de situația din sistemul de justiție este un rezultat al acestui dezechilibru congenital al României moderne. Suntem acum din nou într-un context favorabil realizării unor transformări care să ducă la beneficii sociale pe termen lung.  Problema este că acestea trebuie făcute de cineva, nu se fac de la sine. Și știm bine că după ce ne aprindem vârtos, tot prin tradiție, uităm de marile idealuri și ne relocăm în tabere care se răfuiesc steril. Vor face oare reforma cei care știu că o reformă dusă până la capăt înseamnă ieșirea lor din scenă?