„Codobelcul”, noul film al lui Cornel Gheorghiță, a avut premiera de curând la Cinema „Eforie”, precedat de un concert de jazz susținut de saxofonistul Nicolas Simion și imvitații săi în memoria regretatului pianist de jazz Mircea Tiberian, autor al muzicii filmului. A fost o bună introducere muzical-reflexivă pentru un film care are pretenții metanarative, fiind deopotrivă unul despre condiția creatorului de cinema și despre arta filmului ca proces imaginativ. Iar stilul cinematografic al acestui film, unul care recuperează habitudini cinematografice specifice epistemei culturale a anilor 1980, cu trimiteri spre ceea ce în literatură și în cinematografie fusese deja pus generic sub conceptul „Noului val”, reușește să faciliteze un plonjon introsepectiv curajos atât în memoria biografică a regizorului cât și în aceea colectivă a comunității care era prinsă pe atunci în trăirea constrângerilor unei anumite istorii.

CITEȘTE ȘI: Clasamentul fericirii

De fapt, filmul actual este un film despre film, iar filmul mai vechi, un scurt metraj de 12 minute, realizat în anul 1983, tot un „Codobelc”, devine un prilej pentru un film în film. Reușise recent un procedeu asemănăror de ascundere și dezvăluire Radu Jude în al său „Să nu aștepți prea mult de la sfârșitul lumii” în care „Angela merge mai departe” al lui Lucian Bratu este nu doar citat, ci devine și conținut narativ care oferă mărturii despre un timp și o istorie recentă. Simptomatic vorbind, mă bucură această modalitate reflexivă și metanarativă a celor doi regizori pentru că denotă nu doar o dorință de profunzime, ci și abilități exploratorii care presupun formule ludice într-un spațiu cognitiv și emoțional complex.

Dar în filmul lui Cornel Gheorghiță accentul auto sau semibiografic este mult mai puternic. Autorul se duce și ne duce înapoi în anii 1980 atât prin referințele la filmul său de tinerețe cât și prin prezențele arheologice în filmul actual a unor persoane care stabilesc arcul temporal, așa cum ar fi actrița poetesă Ioana Crăciunescu, explorând memoria murală, ori phoenixistul  Nicu Covaci într-un duo de fuziune cvasi-lăputărească împreună cu vioristul Caliu. Avem și o intrigă evenimențială în afara filmului. Scurtul său metraj din anul 1983 i-a stârnit pe securiști și aceștia, în imaginația lor culpabilizatoare, l-au asociat cu „Meditația transcendentală”, un pretext pe atunci pentru a zgudui lumea intelectuală. Filmulețul a supraviețuit și îl vedem acum în secvențe care dau ostatura ideatică, simbolică și metaforică a filmului actual.

CITEȘTE ȘI: Pensia ca ideal de viață

Cornel Gheorghiță ne propune un film despre ego, cu conotații confesive, doar că o face prin intermedierea unui alter-ego în persoana actorului Constantin Florescu, acesta într-un parteneriat dialogal și dramatic cu Antoaneta Olteanu. S-ar putea spune că ar fi un film despre rigorile, sacrificiile și caznele artei cinematografice în viața personală și de cuplu. Își găsește loc și un interludiu de tip casting în care Bogdan Marhodin reușește să aducă fiorul de autenticitate naivă atât de necesar unei povești care să exprime veridic impetusul creativ al căutării unui rol.

În opinia mea, căci îl știu pe Cornel Gheorghiță de la primul „Codobelc” și i-am urmărit toate căutările cinematografice, acesta este filmul său cel mai relevant din punct de vedere estetic și exprimă cel mai puternic ființa sa lăuntrică de creator. Simplificând, în cele din urmă, întrebarea „Cine ești tu, codobelcule?” devine „Cine sunt eu?”

PROF. CONSTANTIN STOENESCU