PROF. GHEORGHE BICHICEAN: ARME CRITICE – PAMFLETUL CONTEMPORAN
I. Patriotismul de weekend
Patriotismul conducătorilor noștri este ca pescuitul sportiv: doar de agrement și doar în weekend. De luni până vineri, poporul este bun să plătească taxe, să suporte austeritatea și să asculte predici despre „responsabilitate”. Dar sâmbăta, în fața camerelor, liderii scot steagul din sertar, își pun mâna pe inimă și fac declarații de dragoste pentru țară.
CITEȘTE ȘI: https://monitorulzilei.ro/2025/08/11/prof-gheorghe-bichicean-socrate-legea-si-romania-de-astazi/
Patriotismul lor miroase a protocol și a panglică tăiată. Îl desfășoară la inaugurări și îl pun la naftalină a doua zi. Este un patriotism de tip selfie: contează să se vadă bine poza, să se audă tare cuvântul „popor”, chiar dacă în spatele scenei contractele se fac în alte limbi și în alte monede.
Când este vorba despre sacrificii, patria înseamnă poporul.
Când este vorba de privilegii, patria înseamnă ei.
Iar între aceste două patrii, diferența este cât între militarul care plătește din soldă și ministrul care își adaugă indemnizații.
Patriotismul de weekend este comod: nu cere efort, nu cere renunțare, nu cere adevăr. Doar câteva vorbe meșteșugite, o poză lângă drapel și aplauze de protocol. Restul săptămânii, patria se poate descurca singură.
II. Democrația de carton
Democrația pe care o trăim este frumoasă la televizor și goală în realitate. Seamănă cu decorul de teatru: de la distanță pare palat, dar dacă bați cu degetul, auzi doar sunetul cartonului.
Politicienii se laudă cu transparența, dar geamurile instituțiilor sunt fumurii. Vorbesc despre consultarea cetățeanului, dar deciziile se iau la ceas de noapte, între câțiva… Se vorbește despre „statul de drept”, dar legile se fac și se desfac după cum bate vântul intereselor.
Democrația lor are urne, dar nu are voce. Are alegeri, dar nu are alegere. Cetățeanul este invitat să pună ștampila și apoi să plece acasă.
Restul spectacolului se joacă între „actorii principali”, iar publicul este bun doar la aplauze sau, cel mult, la huiduieli controlate.
CITEȘTE ȘI:https://monitorulzilei.ro/2025/08/04/prof-gheorghe-bichicean-suntem-unici/
Cartonul mai rezistă o vreme: este colorat, este decorat, arată bine pe broșuri. Dar la prima ploaie de adevăr, se înmoaie și se prăbușește. Atunci vom afla ce înseamnă democrația reală: nu o scenă de carton, ci o casă trainică, construită pe piatra participării și a responsabilității.
III. Europa cu două fețe
Europa vorbește cu voce caldă despre valori, dar privește cu ochii reci ai interesului: cu o față îți zâmbește, cu cealaltă îți numără banii din buzunar.
Se proclamă apărătoarea drepturilor omului, dar închide ochii când „partenerii strategici” încalcă aceleași drepturi. Cântă despre solidaritate, dar lasă popoare întregi să se descurce singure. Predică libertatea, dar negociază petrol, gaze și arme cu cei care nu știu ce înseamnă libertatea.
Europa cu două fețe îți trimite predici despre pace, dar fabricile ei lucrează la foc continuu pentru război. Îți vinde lecții de morală, dar își apără cu gelozie propriile privilegii. Este maestra dublului standard, cu diplomația în buzunar și aritmetica în sertar.
Cetățenii însă văd. Văd că idealurile sunt de vitrină și realitatea de depozit. Văd că fața care zâmbește este pentru discursuri, iar fața care se încruntă este pentru negocieri.
Europa cu două fețe se crede de neatins. Dar oglinzile istoriei sunt nemiloase: ele arată chipul adevărat, oricât de mult s-ar farda.
IV. Guvernarea prin selfie
Guvernarea de astăzi nu se mai face prin fapte, ci prin fotografii. Problemele nu se rezolvă, se pozează. Ministrul lângă șantier, premierul lângă tractor, președintele lângă un copil – și gata, reforma e bifată.
Selfie-ul a înlocuit strategia, iar poza a devenit politică publică. Nu mai contează ce se construiește, contează cum se vede la cameră. Autostrada poate să nu existe, dar selfie-ul cu casca de protecție circulă deja pe rețele.
În loc de programe, avem postări.
În loc de rezultate, avem cadre.
În loc de asumare, avem filtre de imagine.
Iar poporul este tratat ca un public pe rețelele sociale: like, share și, eventual, uitare rapidă.
Guvernarea prin selfie este comodă: nu cere competență, nu cere răspundere, doar un telefon bun și un consilier care știe unghiul potrivit. Restul se rezolvă cu comunicate și hashtag-uri.
Dar când rețeaua cade și blitzul se stinge, rămâne realitatea crudă: drumurile sparte, spitalele goale, oamenii amăgiți.
Iar atunci nici cel mai frumos selfie nu mai poate cosmetiza falimentul.
