PROF. GHEORGHE BICHICEAN: SUNTEM UNICI

Am aflat recent, cu o emoție greu de descris, că suntem unici. Nu oricum, ci prin vocea solemnă a însăși președintei CSM. Am respirat adânc: în sfârșit, după mii de ani de istorie, s-a confirmat!

Dar nu, nu noi suntem unici, ci aceia despre care a spus distinsa doamnă că „nu pot fi puşi pe picior de egalitate cu alte categorii sociale”.

Afirmația „Suntem unici” are o istorie lungă în discursul public — și, de multe ori, a fost folosită de elite pentru a se legitima, pentru a-și justifica puterea sau pentru a crea o aură de superioritate.

În Roma antică, Senatul și poporul roman (Senatus Populusque Romanus) se considerau unici prin misiunea civilizatoare. De aici, ideea de „Roma eternă” și „destin imperial” – o formă de autoproclamare a superiorității. Ludovic al XIV-lea, „Regele Soare”, cultiva ideea că monarhia franceză este „unică” prin grația divină. În Imperiul Britanic, în epoca victoriană, elita britanică vorbea despre „The Empire on which the sun never sets” („Imperiul pe care nu apune soarele”), o expresie a convingerii de excepționalism. Chiar dacă la început se referea la Imperiul Spaniol din secolele XVI-XVII. Apoi, în Statele Unite ale Americii, conceptul de American exceptionalism („excepționalism american”), invocat adesea în discursurile politice, promova ideea că SUA ar fi „unice” prin libertate și democrație. Și, în sfârșit, în regimurile totalitare – de la Germania nazistă („Volksgemeinschaft” – comunitatea populară, unică, a poporului german) la Uniunea Sovietică („Patria socialismului”), ideea de unicitate a fost folosită pentru a construi cultul puterii. La noi, în regimul comunist, Ceaușescu vorbea frecvent despre „modelul românesc unic” de socialism, o autoproclamare fără acoperire reală.

Așadar, „suntem unici” ! Nici romanii, cu Senatul și Poporul lor, nu au fost așa. Nici Ludovic al XIV-lea, cu soarele lui, nu a strălucit atât de singular. Unici au fost și cei care au crezut că soarele nu apune peste imperiul lor. Nici măcar Ceaușescu, cu „modelul românesc unic”, nu îndrăznise o asemenea perfecțiune de formulare !

Când cineva își proclamă unicitatea, restul lumii trebuie să se conformeze ? Ce dacă realitatea nu confirmă?

Unici prin ce? Prin merit? Prin lege? Prin simțul dreptății? Prin transparență?

Ei bine, nu trebuie să ne încurcăm cu detalii pământești. Unicitatea e un titlu nobil care se acordă… singur. Nu este nevoie de probe. Doar de o declarație fermă, cu sprânceana ridicată și tonul grav: „Suntem unici!”.

Unicitatea este un… „sport periculos”. Se practică în grup restrâns, de preferință în spatele ușilor închise, cu ecou doar în cercul propriu. De acolo vine și aroma sa de auto-suficiență: dacă noi ne spunem că suntem unici, atunci chiar suntem.

Există o problemă cu această retorică. Afirmația „Suntem unici” poate fi o constatare de diferență (în sens cultural sau juridic), dar când vine din partea unei elite, mai ales în poziție de putere, ea poate căpăta tonul unui „noi suntem superiori”. Psihologic și sociologic, proclamarea propriei unicități creează distanță între „noi” (elita) și „voi” (restul societății).

Selectiv, câteva  „criterii de unicitate”:

(strict confidențial)

Transparența opacă

Eficiența selectivă.

Responsabilitatea fără consecințe.

Unicitatea absolută – chiar dacă alții fac mai bine, noi rămânem unici… pentru că așa am spus !

Poate că într-o zi vom fi unici prin modestie, prin competență, prin slujirea tăcută a legii (presupuse gânduri ale distinsei doamne…)

Până atunci, însă, suntem unici… în felul nostru.

În istorie, ori de câte ori elitele au insistat asupra propriei „unicități”, riscul a fost izolarea, aroganța și pierderea contactului cu realitatea.

Nota Bene

Respect profund pentru toți magistrații care rostesc și împart adevărul, care înțeleg gravitatea timpurilor pe care le trăim.

Însă în retorica „Suntem unici” se confundă în mod voit dimensiunea salariului, care conferă independența justiției, cu pensia. De pildă, în argumentarea unei pensii exorbitante, se spune: nu pot să intru în sala de judecată cu … o asemenea pensie ! Fractură de logică ?

A spune imperativ că este împotriva reformei pensiilor, este foarte grav. Unicul organ legiuitor al României este PARLAMENTUL ! Nu CSM, nu CCR ! Pe cale de consecință, Parlamentul asigură cadrul legal de funcționare (inclusiv salarizare și pensionare) al magistraților.

O să repet la nesfârșit: Nemo debet esse iudex in propria causa ! Poate va înțelege…