PROF. CONSTANTIN STOENESCU: Peticirea sacului fără fund
Iată că după mai bine de 15 ani de la criza anterioară, un a generată de factori externi, după un parcurs în care am înregistrat creștere atât economică cât și a bunăstrării generale, cu o amplificare a convergenței în raport cu media Uniunii Europene la toate capitolele, ne pomenim iarăși vulnerabili și ne regăsim panicați sub semnul unor urgențe inevitabile produse de aceastră dată în principal din surse interne.
Aceasta se întâmplă în condițiile în care succesiunea guvernamentală Ciucă – Ciolacu ne vrăjise cu promisiunea că totul merge strună și că nu ne paște nicio primejdie, că politicile lor sunt cele mai bune și că viitorul le (ne) aparține.
Din nou ne confruntăm cu un șoc veritabil din punct de vedere politic și asta pentru că așa s-a învățat să lucreze clasa noastră politică, incapabilă să anticipeze atât timp cât prioritatea permanentă au reprezentat-o avantajele de moment și conjuncturile favorabile unor calcule cu iz politic. Economia reală sancționează însă un asemenea comportament managerial la nivel macroeconomic, iar dezechilibrele care au ieșit brusc la iveală au fost de fapt produse și consolidate în timp prin incompetență, eroare și iresponsabilitate. Într-adevăr, tărășenia a fost ținută sub preș din motive politice, așa că ar fi nedrept să punem criza devenită vizibilă pe seama celor care încearcă acum să gestioneze momentul ei de acutizare.
Sindromul care ne-a dus în această situație este unul cronic, manifestat de clasa politică românească încă de la sfârșitul secolului al nousprezecerea, ironizat neiertător în comediile lui Caragiale și diagnosticat filosofic de C. Rădulescu-Motru prin termenul „politicianism”. Aceasta înseamnă nimic altceva decât că interesele politice sunt întotdeauna puse în fața oricăror altor priorități, așa că nimic din realitate nu mai contează dacă nu are legătură într-un fel sau altul cu jocul politic. Recunoaștem acest tip de comportament la marea majoritate a politicienilor în împrejurări din cele mai diverse.
Așadar, scenariul se repetă. Am fost iarăși prinși pe nepregătite, deși, ca să zic așa, noi înșine, prin guvernanții noștri, am pregătit-o. Creșterea economică a fost supusă unui jaf sistematic prin decizii de distribuire a beneficilor în mod preferențial și cu prioritate spre rețelele de interese politice. Pe scurt, deficitul a fost creat de clasa politică și ar trebui ca ea să suporte consecințele. Altfel spus, în termenii moralității ne aflăm în situația în care clasa plitică ar fi trebuit să-și facă harakiri în piața publică.
Guvernul Bolojan a acționat cu sabia lui Damocles deasupra capului și a salvat aparențele cu un prim pachet de măsuri care au vizat creșterea veniturilor la buget, amânând retrogadarea în divizia „junk” și reducând firav ratele dobânzilor la împrumuturile de supraviețuire pe care le facem de pe piețele de capital. În mod firesc însă, cetățenii percep aceste creșteri de taxe drept o decizie nedreaptă, ceva de genul, „suntem pedepsiți noi, iar nu politicienii care au provocat criza”. Clasa politică pare să aibă imunitate, căci, deocamdată, nimic nu se întâmplă cu privilegiile abundente care au tot curs în ultimii ani.
Toate aceste măsuri vor rămâne doar simple cârpeli dacă nu vor fi urmate de reforme radicale ale instituțiilor statului. Este doar un soi de peticire a unui sac fără fund care va rămâne tot timpul la fel de gol, oricât de mult am pune în el, dacă cheltuielile și risipa rămân la aceleași niveluri înalte. Ca să dau un exemplu, degeaba mărim TVA-ul dacă nu îmbunătățim colectarea, iar dacă nu o vom face, riscăm să fim nevoiți să urcăm și la un alt nivel dincolo de 21%. Decalajul încasării de TVA este cu mult sub media europeană, la un nivel rușinos, încât te întrebi dacă noi avem cu adevărat instituții care să funcționeze.
Pe de altă parte, nu trebuie să ne pripim și să reacționăm doar la firul ierbii, fără nicio deliberare și un efort de a înelege ce se petrece. Măsurile disperate nu trebuie să genereze reacții sociale colerice, o spirală a protestelor fiind fără sens în condițiile în care cerințele ipocrite ale inițiatorilor nu sunt de reformă, ci de păstrare a unui „status quo” convenabil tot celor care au generat criza. Ar fi o mare manipulare să avem o toamnă în care cetățenii care se simt pedepsiți pe nedrept să blocheze orice tentativă de reformare instituțională.
CITEȘTE ȘI: https://monitorulzilei.ro/2025/06/23/prof-constantin-stoenescu-promisiunea-dez-privilegierii/
Dar există oare voință politică pentru o reformă radicală a statului? Cum ne poate convinge Guvernul Bolojan că a ales acest drum? Un prim răspuns îl vom primi repede, chiar spre sfârșitul acestei luni, atunci când vom afla care va fi conținutul așa numitului Pachet 2. Diferența față de Pachetul 1, care a vizat în primul rând creșterea de urgență a venituror statului pe seama cetățenilor, ar fi aceea că, așa ni se promite, Pachetul 2 va fi centrat pe reducerea cheltuielilor prin desființarea privilegiilor și a altor disproporționalități complet inechitabile din societate. Altfel spus, ceea ce era mai ușor, adică mărirea din pix a unor taxe, a fost făcut. Greul politic abia acum începe. Va reuși Guvernul Bolojan să pună fund sacului bugetar sau va rămâne tot în postura unui cârpaci care peticește în stil politicianist?
