Prof. Constantin Stoenescu: Papa Leon al XIV-lea și recuperarea „visului american”
Cardinalul Robert Francis Prevost, un american de 69 de ani, a devenit, oarecum surprinzător, prin voința Conclavului, al 267-lea papă sub numele de Leon al XIV-lea.
Firește, reacțiile imediate au fost de a afla câte ceva despre cariera sa și de a face profeții cu privire la direcția în care va încerca să îndrepte Biserica Catolică. S-a spus că alegerea numelui marchează deja o opțiune pentru asumarea unei misiuni sociale, oarecum în continuarea fostuluii Papă Francisc, dar fără accentele progresiviste ale acestuia, însă oricum în cadrele reformiste fixate de Papa Ioan-Paul al II-lea.
Dacă luăm în considerare succesiunea Leonilor, atunci predecesorul suveran pontif, cel de-al XIII-lea, a fost în urmă cu mai bine de o sută de ani, o perioadă destul de îndelungată, din 1878 până în 1903, devenit cunoscut pentru enciclica socială „Rerum novarum” prin care acorda atenție demnității umane și demnității muncii. Este important de știut că secolul al XIX-lea a fost unul al istoriei și al gândirii lumii ca proces evolutiv, într-o dinamică prin care erau scoase în prim plan personalitățile capabile să facă reforme și să schimbe o stare de lucrui uzată și tradiționalistă. Totuși, în același timp, asumând-și nu doar tradiția demnității finței umane, ci și pe aceea a demnității muncii, Noutatea este dată de noul context social în care nile tehnologii ale informației și comunicării schimbă conținutyul muncii și al relațiilor de muncă. Papa Leon al XIV-lea pare să ne pregătească pentru explorări transformative într-o dimensiune socială, ceea ce îl situează într-o poziție centristă, de echilibru și disponibilitate pentru negociere cu polii mai mult sau mai puțin antagonici ai câmpului social, așa cum ar fi anonimatul corporatistului devotat și excepționalismul pretins cu trufie de liderii lumii afacerilor, ori acribia apărătorilor valorilor tradiționale și revizionismul închistat al liderilor mișcărilor ultraliberale.
Date fiind aceste speranțe într-un papă centrist și echilibrat, îmi place să cred și în înțelepciunea conclavului cardinalilor, în sesnul că alegerea lor ar fi fost făcută tocmai pentru că s-au gândit cu grijă la starea actuală a lumii și la nevoile ei într-o perioadă de criză. Mă gândesc și la valoarea politică a acestei alegeri, chiar într-un mod similar și simetric cu rolul pe care l-a avut cardinalul polonez Karol Wojtyla, devenit Papa Ioan-paul al II-lea. Dacă atunci, în anii 1980, progresul umanității, realizat efectiv sub umnrela protectoare a papalității, a fost reprezentat de căderea, în cele din urmă, a regimurilor comuniste din Europa de Est, acum, în actuala configurație geopolitică, pasul înainte îl va reprezenta depășirea conflictelor și stoparea deplasării spre extremele diverselor dualități, de la cuplul de forțe dat de valoarea lbertății și nevoia de exercitare a autorității la dilemele relației dintre muncă și capital sau acelea ale conceptelor bipolare de natură și convenție în înțelegerea ființei umane.
Așadar, îmi place să cred că voința Conclavului papal deschide în mod luminos și spectral, ca un exercițiu de divinație, spre un interval în care vom avea curajul să încercăm să recuperăm, deopotrivă cu precauție și entuziasm, dimensiunea socială a prezenței noastre în lume, țintă realizabilă prin personalizare și împlinire individuală într-o context al unei comunități ordonată de valori umaniste. În cele din urmă, de ce nu american la Vatican este cel mai potrivit pentru o asemenea misiune? Dacă precedentul Leon era la sfârșitul secolului al XIX-lea, martorul începutului „visului american”, iată că acum, după mai bine de o sută de ani, când, sub presiunea politicianismului, un vis fondator s-a diluat și a devenit dizolvant și sursă de coșmar, apare șansa unui proiect care poate fi mai puternic decât idiosincraziile politice.
Nu credeam că simptomatologia acestei lumi mă va aduce vreodată în situația de a pune în fața unei atitudini pozitiviste speranța unei forțe spirituale, dar iată că, prins între crizele sufocante ale aceste lumi, venite dinăuntru sau dinafară, cred că avem nevoie nu doar de speranță, ci cred și în virtuțile unui mesaj venit dintr-o sursă de autoritate religioasă. Să-l așteptăm pe Papa Leon al XIV-lea să își înceapă lucrarea și sunt convins că ne vom da repede seama dacă toată această speranță în recuperarea „visului american” este mai mult decât o metaforă abuzivă.
