Constantin Stoenescu: Privatizarea globală a ierarhiilor univesitare
Faptul că există la nivel global câteva clasamente ale celor mai bune universității ale lumii, ierarhii care merg până dincolo de cifra 1000, este deja unul de notorietate pentru publicul interesat.
Managerii din sistemul educațional așteaptă cu emoție publicarea ierarhiilor și își ajustează cu oportunism discursul în funcție de acestea, căci întotdeauna se poate găsi ceva care, în termenii comparațiilor relative, să dea bine. Bunăoară, în cel mai recent clasament realizat de Quacquarelli Symonds (QS), publicat pe 12 martie, domeniul Filosofie, cel căruia îi aparțin la Universitatea din București, ocupa un onorabil loc în intervalul 201-225 dintr-un total de 1730 de universități ale lumii. Neîndoielnic, este un loc meritoriu și care ne dă încredere în proiectele pe care le avem.
Totuși, deși reflexul obișnuit este să privim aceste clasamente drept un indicator de performanță, ceea ce este corect în cele din urmă, un exercițiu filosofic firesc de punere la îndoială ne poate ajuta să descoperim și motive suficient de puternice pentru a privi cu scepticism contextul realizării acestor ierarhii. Una dintre cele mai prestigioase publicații online din domeniul învățământului universitar, University World News. The Global Window of Higher Education , a pubiicat pe 19 martie un comentariu, „Rise of data empires signals the end of academic autonomy” de Chris R Glass și Gerardo Blanco, ambii de la Boston College (SUA), în care autorii dezvăluie mecanismele prin care companiile din domeniul analizei datelor și-au consolidat puterea în dauna autonomiei universitare, chiar și până la nivelul dobândirii unei influențe geopolitice la scară globală care trece dincolo de granițele pieței învățământului universitar. Îmi permit să dau o extindere tezei celor doi, las cazuistica la îndemâna fiecăruia.
Aș spune că tendința nu este chiar una nouă, însă în ultima vreme s-au conturat noi direcții de evoluție care forțează universitățile să reacționeze și să se adapteze, iar dacă nu o vor face vor avea de pierdut nu doar sub raportul autonomiei și al prestigiului social, ci chiar în privința legitimității și rolului lor instituțional în societate, existând riscul unui transfer parțial al unora dintre funcțiile educaționale și de cercetare spre companii organizate mai eficient după criteriile economice ale obținerii profitului.
Schimbarea a început încă dinspre sfârșitul secolului al nousprezecelea prin apariția a ceea ce ulterior se va numi „tripla elice” dintre stat, universități și companii industriale. Acest mecanism interactiv a fost confirmat de creșterea performanțelor tuturor actorilor implicați și s-a consolidat social prin dezvoltarea unor forme de control reciproc și de participare la luarea deciziilor în așa fel încât să fie armonizate interesele părților. Cercetarea științifică s-a industrializat, procesele industriale au devenit din ce în ce mai înalt tehnologizate, cerând expertiză și formare în universități, iar universitățile au devenit din ce în ce mai manageriale și orientate spre piața muncii țintind angajabilitatea absolvenților. Pare să fie o spirală a progresului care se autoreproduce fără să genereze eșecuri majore.
Și așa ar putea fi și în continuare, numai că noile tehnologii ale informației și comunicării au început să schimbe regulile jocului, au mărit miza din toate punctele de vedere și au înmulțit ispitele, astfel încât implicațiile etice devin o provocare semnificativă. Apariția noilor companii specializate în prelucrarea și gestionarea datelor introduce în ecuație o nouă variabilă deoarece acestea se implică în politicile educaționale, având propriile interese de dezvoltare, iar în relațiile cu universitățile caută să construiască spații decizionale favorabile auditorului. Astfel, rezultatul este acela că standardele educaționale sunt definite la nivel global de aceste companii în condițiile în care ele au și alte tipuri de relații, eventual chiar contractuale, cu unele dintre universitățile pe care le ierarhizează. Drept urmare, companiile de analiză a datelor sunt acum actori non-statali mai puternici decât statul atunci când vine vorba de auditări la scară globală, fie și din simplul motiv că au avantajul de a nu fi entități circumscrise statalității. Apare problema posibilității demarcării intereselor publice de cele private și a plasării universităților în acest spațiu fluid în care cercetarea fundamentală și tehnologiile de vârf au devenit cel mai important avantaj competitiv între statele lumii.
Ce pot face universitățile în acest context este să se adapteze flexibil la dinamica economică și socială și o vor putea face în favoarea lor numai într-o societate democratică și pluralistă, una în care autonomia persoanei și autonomia universitară sunt la fel de puternice. Pe de altă parte, este inevitabil procesul de internalizare a valorilor de tip corporatist, asaltul asupra universităților va deveni din ce în ce mai agresiv în această privință, dar nu trebuie să uităm că tipul de societate în care trăim acum este garantat și de funcțiile publice ale învățămâtului universitar. În acest sens, oricât de mari avantaje ar aduce unor părți ale societății privatizarea rolului public al universităților, există riscul apariției unor vulnerabilități care ne pot disloca din tradiția umanistă în care încă mai credem.
prof. Constantin Stoenescu
