Din dicționar, pe înțelesul tuturor: ÎNGER – „mesagerul” care este una dintre cele mai puternice imagini ale lumii creștine
„Înger” este unul dintre cele mai încărcate de sens cuvinte ale limbii române. Îl folosim pentru ființa spirituală din tradițiile religioase, dar și în sens figurat, atunci când spunem despre cineva că este „un înger”, adică foarte bun, blând sau frumos.
Potrivit DEX, înger este o „ființă spirituală considerată slujitor și mesager al divinității”. DEX indică drept etimon direct latinescul angelus, însă povestea cuvântului merge mai departe, până la grecescul ángelos, „mesager”, „trimis”.
Surse: DEX, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2009; Alexandru Ciorănescu – Dicționarul etimologic al limbii române (DER); Dicționarul limbii române (DLR), Academia Română.
Partea cu adevărat surprinzătoare este că, în greaca veche, ángelos nu însemna inițial „ființă cerească”, ci pur și simplu „mesager” sau „sol”. Abia în tradiția religioasă cuvântul a căpătat sensul special de mesager al lui Dumnezeu. Greaca a folosit termenul pentru a reda ideea de „mesager”, iar latina l-a preluat sub forma angelus. De aici, prin istoria limbilor și a creștinismului, a ajuns și în română sub forma „înger”.
Așadar, dacă ne întoarcem suficient de mult în timp, un înger era, din punct de vedere etimologic, un mesager. Este fascinant cum un cuvânt atât de obișnuit astăzi ascunde în el o idee foarte simplă: cineva care aduce un mesaj. Sensul religios a transformat apoi acest „mesager” într-o ființă cerească, intermediară între lumea divină și oameni.
Limba română a păstrat urme ale acestei imagini în expresii precum „înger păzitor”, „slab de înger” sau „tare de înger”. Când spunem astăzi „înger”, ne gândim la aripi, lumină și cer, dar, la originea cuvântului, imaginea era mult mai simplă: un om sau o ființă care vine cu un mesaj.
