Din dicționar, pe înțelesul tuturor: SARMA – frunza rulată care a făcut o călătorie spectaculoasă prin imperii
Uneori, un preparat național este, de fapt, rezultatul unei călătorii de sute de ani. Puține mâncăruri sunt atât de iubite în România precum sarmaua. O găsim pe mesele de sărbătoare, la nunți, la Crăciun și aproape oriunde există dorința de a găti „ca acasă”, dar numele ei ascunde o istorie care traversează Orientul și Balcanii.
Potrivit DEX, sarma este „un preparat culinar făcut, de obicei, din carne tocată și orez, învelite într-o frunză de viță sau de varză”.
Surse: DEX, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2009; Alexandru Ciorănescu – Dicționarul etimologic al limbii române (DER); Dicționarul limbii române (DLR), Academia Română.
Cuvântul provine din turcescul sarma, derivat de la verbul sarmak, „a înfășura”, „a înveli”, „a rula”. Așadar, numele nu se referă inițial la umplutură, ci la gestul care definește preparatul: înfășurarea.
De aici vine și farmecul cuvântului. În spatele unei sarma se află, de fapt, o acțiune simplă: ceva este învelit, strâns și transformat într-un preparat compact. Același principiu culinar a circulat prin Imperiul Otoman și prin Balcani, unde fiecare popor a adaptat rețeta ingredientelor și tradițiilor locale.
În România, sarmaua s-a integrat atât de bine în cultura gastronomică încât mulți o consideră pur și simplu „a noastră”. Acest lucru spune ceva important despre felul în care funcționează bucătăria: un preparat poate veni de departe, dar poate deveni, în timp, parte din identitatea unei comunități. De fiecare dată când spunem „sarma”, folosim un cuvânt care înseamnă, la origine, pur și simplu „înfășurat”.
