Dacă analizăm istoria noastră recentă, chiar pe intervalul duratei medii a unei vieți, vom constata, așa cum este firesc, recuperări personale diferite ale vieților trăite,  dar vom identifica cu ușurință și unele constante, între care recunoașterea decalajului dintre noi și civilizația prosperă a Occidentului. Toate generațiile de după Al Doilea Război Mondial și-au fixat reperele privind spre vest și așa o fac și acum cei mai mulți dintre noi, deși, s-ar putea spune, de acum suntem și noi tot acolo. Desigur, avem și discusul despre două Europe, însă eu nu mai cred că este valabil și nu îl voi folosi, altele fiind acum modulațiile geopolitice ale bunăstrăii și marile „plăci tectonice” ale istoriei.

CITEȘTE ȘI: Clasamentul fericirii

Ei bine, privind din  nou într-acolo, așa cum o făceam și în copilărie, îmi dau seama că noi, ca popor sau populație, ne-am dorit tot timpul să trăim într-o civilizație de tip consumerist și am suferit mult că alții aveau ceea ce nouă ne lipsea. Totuși, mi-am dat seama încă de pe atunci că unele avantaje sau stări normale nu se obțin numai prin consum, ci și prin investiții. Astfel am realizat că ne aflăm întotdeauna la o răscruce unde trebuie să alegem între consum sau investiții și să stabilim priorități. Dar nu am făcut nici una, nici alta, nici consum, nici investiți, doar am construit de zor comunismul, adică nimic. Practic, am pierdut un timp istoric important și am mărit declajele dintre noi și cei din fața noastră.

Această dilemă a alegerii între modelul creșterii economice prin consum și cel al dezvoltării prin investiții multisectoriale este una care a avut consecințe profunde în România ultimelor decenii, de la relativa ieșire de sub controlul sovietic în anii 1960 încoace. Mai întâi am avut un episod de creștere a consumului și a bunăstării personale ca urmare a încetării jafului sovietic prin mecanismul Sovromurilor și a deschiderii treptate a țării spre fluxul comercial internațional. De asemenea, au început să se facă investiții atât în diverse domenii ale economiei, în industrie și în agricultură, inclusiv prin licențierea unor noi tehnologii și asimilarea de produse cu cerere pe piața externă, cât și în reconstrucția social-culturală a țării, de la cartierele muncitorești de tip dormitor la stațiuni turistice și de la sistematizări urbane brutale la dezvoltări oportune ale infrastructurii de transport. Desigur, totul se făcea sub umbrela unei ideologii marxiste, sub controlul statului și prin politici ale statului, într-o economie planificată și ținută strâns sub control de partidul unic. Aceasta a fost perioada copilăriei mele și îmi aduc aminte că părinții și bunicii, căci prinseseră cu toții România interbelică, erau întotdeauna nemulțumiți de prezentul comunist atunci când priveau înapoi și făceau comparații.

CITEȘTE ȘI: Pensia ca ideal de viață

Totuși, pe la începutul anilor 1970, pentru scurt timp, în timpul adolescenței mele, părea să se fi atins un echilibru între consum și investiții, iar acel interval, așa cred acum,  poate fi considerat cel mai bun din întrega perioadă dintre anii 1945 și 1989. Din nefericire, direcția politică în care am mers a fost spre un regim din ce în ce mai autoritar, cu un control politic care a exclus inițiativele personale și a închis astfel perspectivele de dezvoltare, punând totul sub comanda personală a unui lider politic care se trandormase într-un dictator, acompaniat de o nomenklatură servilă, oarecum versatilă, întotdeauna  foarte interesată să obțină avataje personale, și de un aparat securistic represiv.  S-a intrat astfel într-o spirală a stagnării  și dezechilibrelor economice, iar ambiția plății datoriilor a dus la înrăutățirea condițiilor de viață chiar până la nivelul de jos al supraviețuirii minimale pentru cei mai mulți dintre cetățeni. S-au făcut investiții risipitoare și megalomane, iar consumul a fost cât se putea de mic, nefiind prea multe posibilități de alegere pentru cea mai mare parte a populației.

CITEȘTE ȘI:  Avem Catedrală!

Apoi au venit anii 1980 cu o prăbușire crâncenă a ofertelor de consum, când în rafturile din ce în ce mai goale găseai din ce în ce mai puține sortimente și de calitate proastă. Aproape totul era dirijat în scopul menținerii unei economii care se ambiționa să facă de toate, cu orice preț, adică, de foarte multe ori, cu pierderi care trebuiau acoperite. Așa s-a ajuns la sacrificarea populației, tăiată efectiv de la consum, chiar și de la utilități esențiale, așa cum erau curentul electric sau apa caldă. Pe rafturile galantarelor spânzurau „frații Petrăuș” ori niscaiva „adidași”, iar cozile deveniseră o problemă de familie, un fenomen social, asigurând un nou gen de „școală a vieții”. Și pentru că obrazul comunist cerea și rezonanță internațională, intram în tot felul de combinații neprofitabile, cele mai multe dintre ele dovedindu-se pierzătoare, cu creanțe pe care nu le-am recuperat nici până astăzi.

Altfel spus, România comunistă, dacă o privim pe termenul lung al  întregii perioade, a stat tot timpul blocată în dilema alegerii între creșterea economică bazată pe consum și dezvoltarea robustă bazată pe investiții, afundându-se într-o criză din ce în ce mai profundă, cu mari sacrificii pentru populație. De fapt, să o spunem pe șleau, au fost sfidate teorii economice elementare ale creșterii și echiliobrului economic, iar tot ce s-a făcut a fost doar o ambalare a sistemului economico-social într-o ideologie ajunsă la final în stadiul național-comunismului și al cultului personalității.

CITEȘTE ȘI: Alegerile locale între supraviețuire politică și revigorare administrativă

Acel „Mai dă-le o sută de lei!” rostit de „sinistra soție” a dictatorului în ziua de 21 decembrie  1989 ne arată cel mai bine situația precară în care ne aflam și care era relația dintre partid și popor. Economia conta doar pentru a da legitimitate partidului și politicii sale și a-l justifica pe liderul suprem. În schimb, frigul, foamea și frica deveniseră principalele noastre trări la adăpostul cărora mai șopteam din când în când câte un banc cu Bulă.