PROF. GHEORGHE BICHICEAN: „Am găsit România cu spatele la zid !”

Să admitem că „Am găsit România cu spatele la zid !” este o metaforă despre o țară aflată într-o situație dificilă, fără prea multe posibilități de manevră. Dar întrebarea care vine, absolut legitimă, este: Și cum ai lăsat-o ?

Aici începe ironia ! Dacă România era cu spatele la zid, atunci îi vedeai fața. Îi puteai citi expresia, îi puteai privi ochii. Poate că îți arăta îngrijorare, poate neîncredere, poate chiar speranță.

CITEȘTE ȘI: LINIA ROȘIE ȘI COȘUL DE GUNOI AL DEMOCRAȚIEI

Ai spus că ai lăsat-o altfel, ceea ce înseamnă că nu mai este cu spatele la zid, ci cu fața…

Dar dacă ai schimbat situația, dacă ai întors-o cu fața la zid, atunci lucrurile se complică. Nu-i mai vezi chipul. Îi vezi spatele ! Și atunci, întrebarea devine inevitabilă: ai schimbat situația României sau doar perspectiva din care o privești ?

Aici, dincolo de glumă, se află o problemă serioasă a discursului politic: tentația de a transforma propria guvernare într-o poveste eroică, în care cel care vine găsește dezastrul, iar cel care pleacă lasă în urmă, inevitabil, o țară salvată. Numai că metaforele nu țin loc de bilanț, iar imaginile plastice nu țin loc de rezultate.

Expresia „cu spatele la zid” este un idiom care sugerează constrângerea și lipsa alternativelor, nu neapărat o poziție fizică. Așadar, nu putem deduce automat că autorul ei a vrut să spună că România stătea cu fața într-o anumită direcție. Dar tocmai aici intervine ironia: am luat metafora în serios și să am urmărit-o până la consecințele ei absurde.

Și, uneori, acesta este cel mai bun mod de a demonta o formulare pompoasă. Iar dacă ar fi să transformăm observația într-o replică scurtă, cu ceva mai multă aciditate, dar fără răutate, ar fi o altfel de formulare-interogație: „Am găsit România cu spatele la zid”, așa spui. Dar eu te întreb: când ai plecat, ai lăsat-o tot așa ? Fiindcă, dacă ai întors-o cu fața la zid, nu știu dacă ai salvat-o sau doar ai schimbat locul din care România nu mai poate privi înainte !”

Uneori, o metaforă politică nu are nevoie de un comentariu sofisticat. E suficient să o iei puțin în serios, să-i urmărești logica și să o lași să vorbească singură. Restul vine de la sine. Iar umorul rămâne cu calitatea lui recunoscută: nu caută să rănească, ci să scoată la iveală contradicția.

Și asta este, până la urmă, o formă elegantă de spirit critic.