Din dicționar, pe înțelesul tuturor: NOROC – un cuvânt care și-a schimbat destinul
„Noroc” este unul dintre acele cuvinte pe care le folosim atât de des, încât rareori ne mai întrebăm de unde vine. Îl spunem atunci când cineva scapă dintr-o situație dificilă, când îi urăm cuiva succes sau chiar atunci când ciocnim un pahar: „Noroc!”.
Potrivit DEX, noroc înseamnă, între altele, „împrejurare favorabilă, șansă”, dar și „soartă, destin” sau „stare fericită, prosperitate”.
Surse: DEX, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2009; Alexandru Ciorănescu – Dicționarul etimologic al limbii române (DER); Dicționarul limbii române (DLR), Academia Română.
Cuvântul românesc noroc provine din slavă, dintr-un termen care desemna soarta, destinul, ceea ce îi este hărăzit omului. În limba română, cuvântul s-a fixat treptat în jurul ideii de soartă favorabilă, ajungând să fie asociat cu șansa și cu întâmplarea fericită. Și aici apare una dintre cele mai interesante evoluții. Dacă „norocul” era legat de ceea ce îi este dat sau hărăzit cuiva, în limbajul modern, poate desemna pur și simplu o întâmplare favorabilă. De aceea spunem „a avut noroc” atunci când cineva a scăpat dintr-un accident, a găsit ceva valoros sau a reușit într-o situație în care rezultatul nu depindea în întregime de el.
Cuvântul a dat naștere și unor expresii foarte cunoscute: „cu noroc”, „mare noroc”, „noroc chior”, „om cu noroc” sau „a da norocul peste cineva”, iar formula „Noroc!” este, într-un fel, una dintre cele mai scurte urări pe care le putem face cuiva.
Povestea lui „noroc” arată modul în care un cuvânt despre soartă vorbește despre șansă, iar diferența dintre cele două este mai mică decât pare: ambele încearcă să numească acea parte din viață care nu se află întotdeauna în mâinile noastre.
