Din dicționar, pe înțelesul tuturor: ȘMECHER – de la „isteț” la „descurcăreț” și apoi la „șarlatan”
„Șmecher” este unul dintre cele mai expresive cuvinte ale limbii române. Poate fi compliment, ironie sau insultă, în funcție de context. Spunem despre cineva că este „șmecher” atunci când este descurcăreț și știe să iasă din situații dificile, dar putem folosi același cuvânt pentru o persoană vicleană sau lipsită de scrupule.
Potrivit DEX, șmecher poate desemna o „persoană abilă, descurcăreață”, dar și una „care încearcă să-i înșele sau să-i păcălească pe ceilalți”.
Surse: DEX, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2009; Alexandru Ciorănescu – Dicționarul etimologic al limbii române (DER); Dicționarul limbii române (DLR), Academia Română.
Cuvântul este considerat un împrumut din germană, din Schmecker, cuvânt legat de verbul schmecken, „a avea gust”, „a gusta”. Etimologia este interesantă tocmai pentru că legătura dintre sensul german și cel românesc nu este una evidentă pentru vorbitorul de astăzi.
În limba română, „șmecher” și-a construit în timp o identitate proprie. Nu mai are aproape nimic din sensul german inițial, iar cuvântul a intrat într-o zonă foarte bogată a limbajului familiar.
Un „șmecher” poate fi omul care știe să negocieze, să se descurce și să găsească rapid o soluție, dar poate fi și cel care profită de naivitatea altora. De aici apar expresii precum „șmecher de cartier”, „se crede șmecher” sau „a făcut pe șmecherul”.
Interesant este că limba română a transformat un împrumut într-un cuvânt cu o paletă foarte largă de nuanțe. Tonul celui care îl rostește poate schimba aproape complet sensul: „E șmecher!” poate însemna admirație, în timp ce „Nu te mai da șmecher!” este clar o mustrare.
Puține cuvinte spun atât de bine ceva despre caracterul unei persoane și, în același timp, despre atitudinea celui care vorbește despre ea. „Șmecher” descrie atât omul, cât și felul în care îl judecăm.
