Din dicționar, pe înțelesul tuturor: MEȘTEȘUGAR – omul priceput al cărui nume a ajuns să însemne și pricepere

„Meșteșugar” este un cuvânt care trimite imediat la mâini pricepute, la lucruri făcute cu grijă și la meserii tradiționale. Îl folosim pentru omul care practică un meșteșug, dar cuvântul are în spate o istorie mai veche decât pare.

Potrivit DEX, meșteșugar este „persoana care practică un meșteșug, în special o meserie manuală”.

Surse: DEX, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2009; Alexandru Ciorănescu – Dicționarul etimologic al limbii române (DER); Dicționarul limbii române (DLR), Academia Română.

Cuvântul meșteșug este de origine slavă, fiind legat de forme slave precum městь și de termenii care desemnau priceperea, arta sau îndeletnicirea. În limba română, s-a format apoi familia de cuvinte din care fac parte „meșteșug”, „meșteșugar” și „meșteșugăresc”. De-a lungul timpului, „meșteșug” nu a însemnat doar o ocupație manuală. Cuvântul desemnează și priceperea de a face ceva bine, uneori chiar o abilitate sau o îndemânare aparte. De aceea, putem spune despre cineva că „știe un meșteșug”, dar și că un lucru a fost făcut „cu meșteșug”. În această a doua utilizare, cuvântul vorbește mai mult despre talent și îndemânare decât despre meseria propriu-zisă.

Meșteșugarul este, astfel, mai mult decât omul care execută o meserie. În imaginarul tradițional, este omul care știe să transforme materia prin pricepere: lemnul în obiecte, lutul în vase, metalul în unelte, țesătura în haine. Poate tocmai de aceea cuvântul a rezistat atât de bine. Într-o lume în care multe obiecte sunt produse industrial, „meșteșugar” continuă să sugereze ceva făcut de mâna omului, cu răbdare și pricepere. Este un cuvânt în care meseria și arta s-au întâlnit.