Prof. Constantin Stoenescu: Expoziția „Sindromul Brâncuși” la MNAR, între simbol și simptom
În perioada 12 iunie – 25 octombrie 2026, Muzeul Național de Artă al României (MNAR) găzduiește la parterul Galeriei Naționale expoziția „Sindromul Brâncuși”, prilejuită de împlinirea a 150 de ani de la nașterea artistului. Spre deosebire de alte expoziții din acest an, centrate pe opera brâncușiană, aceasta nu expune nimic de Brâncuși, ci propune un discurs expozițional despre felul în care artistul și opera sa au generat influnețe multiplicate atât în spațiul cultural cât și în cel social.
Curatoriată de Judit Balint și Erwin Kessler, expoziția urmărește două fire narativecare ar fi constitutive așa-numitului „sindrom Brâncuși”:„Pe de-o parte, expoziția arată forța modelatoare și dominatoare a personalității și operei brâncușiene asupra artei moderne și contemporane românești. Pe de altă parte, expoziția surprinde felul în care se formează și se propagă în spațiul vizual românesc figura mitică al lui Brâncuși, ca simbol național, cultural și spiritual”.
În desfășurare temporală, expoziția surprinde câteva straturi cu identități specifice date de raportări diferite la simbolistica brâncușiană și de simptomatologii specifice în spațiul public și cultural.
Astfel, un prim strat ar fi acela al contemporanilor lui Brâncuși, adică toți acei artiști din România interbelică în care personalitatea sa a generat explorări și înaintări personalizate creativ, de la nevoia de a-l portretiza, așa cum au făcut M. H. Maxy, Theodor Pallady și Milița Petrașcu, la aceea de a-l omagia, așa cum au simțit același M.H. Maxy precum și Vasile Dobrian.
În același timp, opinia mea este că nu are rost să încercăm să vorbim despre o școală artistică, căci unicitatea lui Brâncuși trece dincolo de convergențele artistice specifice unei școli, unui stil sau unui curent artistic. Dacă ar fi să judecăm în termeni comparativi și dacă am căuta un contemporan de-al său cu care să-l echivalăm, atunci aș spune că Brâncuși, asemenea lui Einstein în știință, propune o schimbare de paradigmă și reconfigurează lumea. De aceea, lui Brâncuși îi este proprie unicitatea în sensul cel mai radical cu putință.
Desigur, se poate identifica o tradiție sculpturală care s-a dezvoltat în siajul lui Brâncuși, cu prezențe semnificative precum Milița Petrașcu, Irina Codreanu, Hans Mattis-Teutsch, Ion Irimescu, George Apostu, Ovidiu Maitec sau Vasile Gorduz. Tot aici pot fi încadrate și recuperările motivelor brâncușiene propuse de Paul Neagu. După anul 1989 sindromul Brâncuși se extinde cu un nou registru simptomatic care profită de confortul distanței istorice și își permite inclusiv comentarii în orizont secund, așa cum au propus Iosif Kiraly, Teodor Graur, Mircea Cantor, Vlad Nancă ori Dan Perjovschi.
Aveam nevoie de atingerea unui asemenea nivel reflectiv printr-o expoziție de acest fel și cred că instrumentalizarea ei ideatică ne poate ajuta nu doar să aprofundăm simbolistica brâncușiană, dar și să reacționăm adecvat la o simptomatologie diversă, accentuată de precaritățile formelor de viață actuale. În acest sens, pentru a ne reaminti de condițiile formale ale unui sindronm cultural, aș spune că abuzul de Brâncuși poate spori atașamentul emoțional față de moștenira sa în arta universală. De aceea, această expoziție este deopotrivă o recuperare terapeutică și o revendicare identitară.
