După o pauză de cinci ani de la filmul The Favourite, ieșit în cinematografe în anul 2018, Yorgos Lanthimos a început în anul 2023 un nou ciclu de creație cu Poor Things, a continuat în anul imediat următor cu Kind of Kindness, pentru ca și anul acesta să vină cu un film nou, Bugonia, o serie destul de densă de trei filme care dovedește robustețe și inspirație. Lanthimos a lucrat cu o echipă compactă, cu unii actori utilizați în două filme, cazurile lui Willem Dafoe și Jesse Plemons, ori chiar în toate trei, cazul Emmei Stone, și a păstrat aceiași tenicieni, Robbie Ryan în spatele camerei, Yorgos Mavropsaridis la montaj și Jerskin Fendrix autor al muzicii. Poate și această rutină a echpei explică și coeziunea perspectivei cinematografice, chiar dacă au fost propuse și unele variațiuni stilistice, dar fără a ieși din cadrele unor narațiuni în care ingredientele au rămas cam aceleași, cu preferință pentru umor negru și situații absurde.

CITEȘTE ȘI:  Ciclon și anticiclon

Dacă în filmele sale de până acum, cel puțin în acelea pe care le-am menționat,  Lanthimos se centrase pe destine individuale și intersecții cauzale întâmplătoare ale acestor povești de viață supuse fatalității,  în Bugonia ni se propune, așa cum se zice pe la noi într-un argou cu acoperire balcanică, o schimbare de calimeră,  nimic altceva decât o trecere de la indivdualism la colectivism, de la indivizi la specii, de la probleme personale care vizau proiecte de salvare individuale la probleme globale care privesc salvarea întregii umanități.

Secvența unor albine care polemizează este imaginea metaforică prin care este deschisă și închisă povestea dinăuntru. Teddy, un adept fanatic al teoriilor conspirației, și vărul său, Don, un tânăr cu dizabilități intelectuale, pun la cale răpirea lui Michelle, CEO-ul unei mari corporații farmaceutice despre care Teddy crede că este o extraterestră din constelația Andromeda venită să facă un experiment pe Pământ, reducerea populației de albine și câteva îmbolnăviri și morți suspecte fiind în opinia lui Teddy dovezi ale planului malefic al extratereștrilor. Lanthimos spune povestea cu mult umor negru și reușește să ofere o satiră despre conspiraționism și mințile care cad pradă unor asemenea credințe. Urmează însă o lovitură de final care schimbă sensul narațiunii și creează o situație absurdă, redefinind mesajul cinematografic în termenii unei apocalipse care vine dinafară pentru că vine dinăuntru și vice versa.

Această tematică ecologistă este nouă pentru Lanthimos și este expusă metaforic fără a fi explorată, lăsând mai degrabă ca unle înțelesuri să fie furnizate doar implict. Aflăm astfel că suntem într-un război al lumilor, mult mai soft decât cel imaginat de Steven Spielberg pornind de la H. G. Wells, purtat de această dată de extratereștri prin intermediul unei companii farmaceutice. Cât privește sfârșitul apocaliptic, acesta este de sorginte extraterestră, nu vine dinăuntru, așa cum se înntâmpla în filmul lui Danny Boyle, 28 de zile, în care militanții ecologiști pentru eliberarea animalelor declanșează o pandemie globală care pune în pericol specia umană.

Mesajul lui Lanthimos este, în cele din urmă, tot unul satiric, lovind în vanitatea noastră de specie nu doar prin aceea că nu am fi singuri în univers și că o altă specie ar fi mai avansată decât noi, dar și prin aceea că nu reprezentăm prea mult pentru natură, că trăim într-un univers care se poate dispensa cu ușurință de noi și că, de fapt, reprezentăm doar un scurt interval al unei forme de viață în raport cu scurgerea timpului la scară universală. Cu acest mesaj Lanthimos se alătură grupului numeros al creatorilor care propun a vizune critică asupra Antropecenului și văd în metaforele post-apocaliptice o posibilitate de a atrage atenția asupra efemerității unei civilizații care tratează cu dispreț și cu orgoliu antropecentric celalalte specii și natura în ansamblu. Imaginea finală, în care albinele supraviețuiesc extincției speciei noastre și polemizează în continuare, sugerează că viața își poate urma cursul și fără noi. Acesta ar fi un exercițiu de conștietizare care ne-ar da șansa de a ne asuma o condiție mai umilă în relație cu natura.

Iar faptul că planul lui Teddy, psihopatul conspiraționist, eșuează lamentabil, ne arată că tot natura se pricepe cel mai bine. În fond, dacă ne reamintim de fabula stupului prosper a lui Mandeville, viciile private aduc și beneficii publice. Doar că de această dată este vorba, pur și simplu, doar despre albine.

Prof. Constantin Stoenescu