Călin Costache: Amintirea de dinainte de uitare

Viața, în curgerea ei aparent liniară, ne impune o succesiune de roluri, etichete, atribuții și așteptări. În fața acestei ordini sociale, omul devine, fără să își dea seama, un actor în piesa lumii, jucând pe scenele succesive ale copilăriei, tinereții, maturității și bătrâneții. De-a lungul vieții, ai fost poate copilul ascultător, apoi tânărul plin de promisiuni, mai târziu partenerul de viață responsabil, profesionistul apreciat, părintele devotat, prietenul indispensabil. Și totuși, în toată această înșiruire de manifestări, nu ești niciunul dintre ele pe deplin. Ești, în cel mai bun caz, o reflexie temporară a unui centru mai profund.

Adevărata întrebare nu este „ce ai devenit?”, ci „ce ai uitat că ești?”.

În tradițiile inițiatice, omul profan este descris ca fiind învelit într-un strat gros de iluzii, asemenea unei pietre brute care încă nu a fost cioplită. Aceste învelișuri nu sunt întotdeauna malefice, ele sunt funcționale, necesare pentru supraviețuirea în lumea densă. Însă, odată acceptate prea mult timp, aceste roluri devin închisoarea subtilă a spiritului.

A fi „copil bun” este un început. A fi „sprijin pentru ceilalți” este o virtute. A fi „profesionist competent” este o expresie a puterii personale. Dar toate acestea sunt expresii — nu esența. Sunt forme temporare în care se proiectează lumina interioară, dar nu lumina însăși.

Masoneria, ca școală simbolică a auto-descoperirii, nu te învață ce să devii, ci îți oferă uneltele pentru a da jos, strat cu strat, tot ce ai devenit prin uitare. Este o disciplină a dezvăluirii, nu a construcției exterioare.

Cine ești atunci când nimeni nu te privește? Este o întrebare care tulbură doar pe cel pregătit să asculte răspunsul. Pentru cel neatent, tăcerea este lipsă. Pentru inițiat, tăcerea este plenitudine. Este spațiul sacru în care dispare spectacolul, iar cortina coboară peste jocul egoului.

În multe sisteme esoterice, procesul de trezire începe cu retragerea din zgomot. Nu pentru a fugi de lume, ci pentru a regăsi centrul. „Cine ești când tăcerea umple încăperea?” devine astfel o cheie hermetică, o formulă de activare a unei memoriei uitate – memoria de dinainte de întrupare, memoria ființei reale, pre-sociale, pre-istorice.

În Loja masonică, tăcerea nu este pasivitate, ci stare de vigilență. Ea nu e vid, ci vibrație subtilă, în care se revelează adevărul care nu poate fi spus. În camera de reflecție, ucenicul nu este întrebat ce știe, ci este pus față în față cu ceea ce simte când nu mai poate spune nimic. Acolo începe amintirea.

În opoziție cu narațiunea modernă a „autodepășirii”, călătoria esoterică este una a deconstrucției. Nu e despre a deveni cineva mai bun, ci despre a redeveni cine ai fost înainte ca lumea să te modeleze.

Textele hermetice afirmă că omul este un microcosmos, o miniatură a Totului, un punct în care Dumnezeu se recunoaște pe Sine. În această cheie, a te „realiza” nu înseamnă a construi ceva în afară, ci a demonta zidurile interioare care îți blochează accesul la esență.

„A-ți aminti cine ai fost dintotdeauna” implică o reconectare cu o identitate anterioară, nu doar temporal, ci ontologic, identitatea spiritului pur, neatins de forma trupului, de trauma copilăriei, de educație, de cultură. Este o anamneză, nu o învățare.

În simbolismul masonic, procesul de cioplire a pietrei brute este exact această muncă de amintire. Loviturile daltei nu creează, ci dezvăluie. Nu se adaugă nimic; se elimină ce e în plus.

O întrebare finală care unește filozofia, ezoterismul și înțelepciunea inițiatică este: Cine vei fi când nu vei mai fi? Nu trupul tău, nici numele tău, nici reputația ta nu vor supraviețui. Dar ființa care a locuit toate acestea? Spiritul care a privit prin ochii copilului, apoi prin ai adultului, apoi ai bătrânului, el nu moare.

Kabalistic, această entitate este „scânteia divină”, Neschamah, partea cea mai pură a sufletului care nu se murdărește niciodată. Ea e identitatea eternă, neafectată de viață sau de moarte. A te reconecta cu aceasta înseamnă a trăi fără frică, a muri fără regret, a iubi fără condiționare.

Esența călătoriei nu este ascensiunea, ci întoarcerea. Nu devenirea, ci amintirea. Nu construirea unei identități, ci revelarea celei care a fost mereu acolo, ascunsă sub straturile experienței.

Adevărata întrebare a fiecărei inițieri, a fiecărui ritual, a fiecărei tăceri profunde este: Cine ești fără cuvinte? Fără titluri? Fără trecut?

Și răspunsul nu este de ordin rațional. Nu poate fi dat, ci trăit.

Poate, la finalul tăcerii, vei simți un ecou venind nu din afară, ci din centrul ființei tale și acel ecou va spune, cu voce limpede, dar necunoscută:

„Eu sunt cel ce Sunt. Eu sunt dinainte ca lumea să fie.”

Și atunci vei ști: ai ajuns acasă.

Tăcerea devine Maestru. Dialogul devine contemplație. Identitatea, amintire.

 Un Frate printre Frați.