PROF. CONSTANTIN STOENESCU: Banii europeni. Între absorție și risipire
Ne-am obișnuit ca politicienii să ne promită perpetuu absorția mai buină a findurilor europene acordate Românie, dar din timp în timp aflăm că sunt probleme și că părți consistente din finanțările anunțate au fost pierdute. În ultima vreme auzim vorbidu-se despre marile proiecte care urmau să fie finanțate până la capăt prin PNRR și care, aflăm din ultimele comunicate oficiale seci și distante, vor trebui să fie finalizate din alte surse, iar unele au fost deja tăiate de pe listă. Este evident că ne aflăm în fața unei disfuncții instituționale majore, căci nu poate fi normal să se tot repete acest scenariu.
Povestea fondurilor europene, mereu o promisiune generoasă, este veche și vine din perioada de preaderare a României la Uniunea Europeană. Aceste fonduri au căpătat aura unei speranțe pentru comunități și diverse domenii de activitate, iar politicienii au anunțat avantajele de creștere economică, de coeziune și cde ompetitivitate pe care acestea urmau să le aducă. Avem un minister înființat în acest scop, iar la nivel local s-au creat departamente speciale care au sarcina să se ocupe de scrierea de proiecte, iar personalul implicat a primit avantaje salariale, atragerea fondurilor fiind considerată o prioritate strategică.
CITEȘTE ȘI: Reforma fiscală, o facem?
Și acum, într-o perioadă de criză bugetară, în care ducem lipsă de venituri, ne punem speranța în aceleași fonduri europene și credem, poate iluzoriu, că ele ne vor ajuta să nu ne afundăm într-o criză economică profundă. Totuși, dacă citim cu atenție diversele comunicate oficiale, constatăm că în ciuda obiectivelor stabilite politic, a mobilizării și a discursurilor hei-rupiste, rata de absorție a fondurilor este mică, mai mică decât ne-am fi așteptat. Nu suntem noi singuri oaia neagră a Europei, absorția fondurilor este o problemă și pentru alții, dar nu avem de ce să ne mulțumim cu faptul că și la alții lucrurile nu merg prea bine. Nu ne ajută cu nimic răul caprei vecinului, așa cum ar fi faptul că zilele acestea se vorbește mult despre neregulile din Grecia privind finanțările destinate agriculturii.
Dacă ne uităm la ce se întâmplă la firul ierbii, acolo unde se implementează proiectele, constatăm că dificultățile sunt generate de permanenta apariție a unor nereguli. Acestea sunt de diverse timpuri, de la descoperirea unor neconformități în scrierea proiectelor și pierderea eligibilității la erori de parcurs care duc la verificări suplimentare și, uneori, la anulări ale finanțării. La aceste probleme de parcurs care duc la pierderea unor tranșe din finanțare se adaugă și verificările finale, în unele cazuri constatându-se iarăși nereguli. Birocrații europeni par nuște cerberi care caută nod în papură, dar se știe că cei care implementează proiectele au tot felul de vinovății și culpe, de la nerespectarea angajamentelor inițiale la alte distorsiuni care dovedesc incompetență, superficialitate și incorectitudine.
Este îngrijorător faptul că în mai bine de douăzeci de ani nu s-a format o cultură a implementării proiectelor, nu a apărut o categorie de specialiști care să știe cum să o facă și nu s-au format oameni politici care să exceleze în această privință. Dacă ne uităm pe harta țării, nu putem arăta spre prea multe localități care să fi devenit veritabile absorbante de fonduri europene și să-și proiecteze dezvoltarea pe baza acestora. Actualul premier Bolojan a căpătat prestigiu tocmai pentru că a reușit să facă acest lucru la Oradea, un oraș care acum arată excelent și a devenit un centru de difuziune a creșterii economice în zona de vecinătate.
CITEȘTE ȘI: Risipa bugetară, urgență națională
Dar sunt edili care se feresc de fondurile europene ca dracul de tămâie, alții le gestionează fraudulos și apoi dau de necazuri, alții le privesc ca un cadou care poate fi irosit,, vorba aceea, „calul de dar nu se caută la dinți”, cert este că nu putem vorbi despre un trend național de concentrare a clasei politice într-un mod responsabil asupra creării unor mecanisme eficiente de absorție și de cheltuire a acestora.
PNRR-ul ne-a demonstrat că fondurile europene pot fi privite uneori ca o povară, ori drept o obligație pe care nu suntem dispuși să ne-o asumăm prin respectarea anumitor condiții sau jaloane de parcurs. Un exemplu edificator este cel al conflictelor de interese din domeniul energetic, acolo unde s-a cedat foarte greu. Din păcate, nu avem o presiune publică și cetățenească pe decidenți, nu avem o presă care să fie critică și iscoditoare, iar actorii din societatea civilă sunt puțini și nu au întotdeauna vizibilitate astfel încât să poată produce efecte la nivelul opiniei publice. Aș spune că nici publicul nu mai este la fel de interesat ca în anii 1990, unii sunt prinși de alte valuri politice, pentru alții nu contează, așa că lucrurile sunt lăsate să meargă de la sine spre o zonă de degradare civică, iar unele mesaje ale societății civile sunt lansate în gol într-o societate anemică.
Pe scurt, pentru a parafraza la un loc mai multe vorbe celebră, voi spune că „câinii de pază” ai absorției fondurilor europene au de-a face cu o caravană politică majoritar nepăsătoare, tupeistă și încărcată de complicități. De aceea, mă gândesc că reforma nu poate fi decât una radicală, mergând chiar, așa cum declara ieri cineva, până la desființarea de instituții și crearea unora noi în locul lor. Nici aceasta nu este o garanție că lucrurile vor merge mai bine, dar măcar să încercăm și așa.
