Ciprian Demeter: YALTA SECOLULUI XXI: consiliul celor trei de la Beijing și Noua Ordine Mondială

Imaginea celor trei lideri, Donald Trump, Vladimir Putin și Xi Jinping, așezați la aceeași masă, în inima Beijingului, capătă semnificația unui moment de cotitură în istoria lumii: apariția unei noi ordini geopolitice și al începutului unui secol în care raporturile de putere la nivel global se rescriu. O astfel de întâlnire, în acest format trilateral exclusivist, reprezintă punctul culminant al unei reconfigurări profunde a ordinii internaționale, anticipată de analiști de aproape un deceniu: sfârșitul ireversibil al unipolarității americane și instaurarea unei noi ordini mondiale, fondată pe pragmatism politic, tranzacționism brutal și împărțirea sferelor de influență.
CITEȘTE ȘI: România, între crize și păcălicii istoriei: politica unui perpetuu joc de interese
Pentru a înțelege profunzimea acestui moment, este necesar să depășim analiza știrilor zilnice și să explorăm dimensiunile istorice, strategice și geopolitice ale acestei întâlniri. Asistăm la o reeditare a Conferinței de la Yalta, dar într-un context în care axa de greutate a lumii s-a mutat dinspre Atlantic înspre Pacific, iar idealurile democratice au cedat locul pragmatismului de forță.
În 1989, filosoful Francis Fukuyama decreta „sfârșitul istoriei”, postulând triumful definitiv al democrației liberale de tip occidental. Întâlnirea de la Beijing este certificatul de deces al acestei iluzii. Din punct de vedere filosofic, asistăm la confruntarea dintre două viziuni asupra lumii: viziunea kantiană (a păcii eterne bazate pe reguli, instituții și dreptul internațional) și viziunea lui Thomas Hobbes (asupra lumii ca un teren de luptă permanent, în care ordinea este menținută doar de echilibrul de putere și de autoritatea unei puteri suverane absolute).
La Beijing, s-au întâlnit trei lideri care împărtășesc o viziune asupra politicii inspirată de gândirea lui Thomas Hobbes. Xi Jinping reprezintă autoritarismul tehnologic și revizionismul milenar al „Imperiului de Mijloc”. Vladimir Putin încarnează revendicarea imperială, o viziune mesianică și telurică asupra spațiului post-sovietic. Prezența lui Donald Trump la această masă, reprezentând Statele Unite, este elementul care schimbă paradigma: el aduce superputerea democratică a lumii în logica tranzacționistă.
Spre deosebire de președinții americani anteriori, care se considerau „liderii lumii libere” și promotorii unui sistem de valori morale globale, prezența unei administrații de tip Trump la Beijing semnalează că America este dispusă să negocieze lumea ca pe un imens business. Alianțele nu mai sunt construite în jurul unor valori sacrosancte, fiind înlocuite de acorduri de securitate prevăzute cu clauze de reziliere. Această transformare marchează o ruptură filosofică profundă, de la o ordine internațională întemeiată pe idealuri, chiar dacă aplicate imperfect, la una dominată de interese concrete și calcule pragmatice de putere.
CITEȘTE ȘI: Industria promisiunilor: cine câștigă din România care se construiește doar pe hârtie?
Întâlnirea în format de trei exclude Națiunile Unite, exclude tratatele multilaterale și reduce guvernanța globală la un „directorat al marilor puteri”. Impactul asupra planetei este multidimensional: Pacificarea prin divizare – astfel de întâlnire nu urmărește rezolvarea punctuală a unui conflict, precum cel din Ucraina sau tensiunile din strâmtoarea Taiwan. Miza este redesenarea marilor falii geopolitice. Este foarte probabil ca această masă trilaterală să funcționeze ca un mecanism de recunoaștere reciprocă a sferelor de influență. SUA ar putea accepta tacit anumite interese vitale de securitate ale Rusiei în Europa de Est și ale Chinei în Marea Chinei de Sud, în schimbul unor concesii comerciale masive și a unei promisiuni de non-agresiune economică care să favorizeze reindustrializarea Americii; Destrămarea ordinii economice liberale – China urmărește reducerea dependenței de dolar în tranzacțiile internaționale și afirmarea sudului global, Rusia dorește spargerea sancțiunilor și reabilitarea sa, iar Trump dorește protecționism și tarife. Ceea ce îi unește pe cei trei este o profundă neîncredere în instituțiile globaliste (OMC, FMI, Banca Mondială) pe care tot Washingtonul le-a creat după Al Doilea Război Mondial. Lumea care rezultă din această întâlnire este o lume a blocurilor economice fragmentate, o eră a mercantilismului în care lanțurile de aprovizionare se transformă în arme de șantaj strategic; Impactul social și psihologic global – pentru cetățeanul de rând, de la Tokyo la Buenos Aires, semnalul transmis de la Beijing este unul de anxietate profundă. Când liderii lumii se întâlnesc pentru a tăia harta cu foarfeca, popoarele mici știu că urmează să fie transformate în monedă de schimb. Din punct de vedere social, asistăm la o validare a modelului „omului forte”. Democrația deliberativă pare lentă și neputincioasă, în timp ce autocrația sau populismul executiv par eficiente. Această întâlnire va alimenta ascensiunea mișcărilor iliberale pe tot globul, demonstrând că puterea brută aduce respect pe scena internațională, în timp ce corectitudinea politică este ignorată.
Imaginea de la Beijing frapează printr-o absență monumentală: Europa. Nici Uniunea Europeană ca bloc, nici Germania, nici Franța, nici Marea Britanie nu au fost invitate sau acceptate în acest format. Această absență depășește semnificația unei simple erori de protocol, confirmând marginalizarea geopolitică a continentului european. Cum a ajuns leagănul civilizației occidentale să fie ignorat la masa la care se împarte viitorul?
Sindromul puterii normative într-o lume a puterii brute – Europa a ales, decenii la rând, să fie o „putere normativă” și un gigant economic, externalizându-și securitatea către Statele Unite și dependența energetică Rusiei. Uniunea Europeană a excelat în a reglementa piețe, în a emite directive despre protecția mediului și a consumatorului (inclusiv reglementări masive pentru AI), dar a uitat complet vocabularul puterii dure (armata, resursele strategice, industria grea de apărare). Într-o sală în care Trump, Putin și Xi discută despre rachete hipersonice, portavioane, rezerve de uraniu și teritorii, liderii europeni nu au ce pune pe masă. Când negociezi supraviețuirea națiunilor, nu te prezinți cu un tratat despre tranziția verde.
CITEȘTE ȘI: Este o prostie să lupți cu evidența
Drama liderilor europeni constă în faptul că, într-o epocă dominată de lideri cu ambiții imperiale și reflexe de Cezari, ei par reduși la rolul unor simpli funcționari ai unei ordini geopolitice pe care nu o mai pot influența decisiv. Cei trei lideri prezenți la Beijing au un lucru în comun: capacitatea de a lua decizii unilaterale rapide, bazate pe o concentrare masivă a puterii executive. Europa, prin definiție, este un mecanism al consensului, adeseori paralizat de veto-uri (vezi cazul Ungariei) și de negocieri interminabile între 27 de state. Mai mult, liderii marilor puteri europene (Paris, Berlin) traversează crize profunde de legitimitate internă, fiind slăbiți de economii stagnante și fracturi sociale. Washingtonul, Moscova și Beijingul nu au timpul și nici răbdarea să aștepte ca Bruxelles-ul să ajungă la un compromis. Europa a devenit un simplu obiect al negocierilor geopolitice, o peninsulă bogată, dar fragilă, a uriașei mase eurasiatice, care își așteaptă soarta decisă de alții.
Pentru România, o întâlnire Trump-Putin-Xi la Beijing reactivează instinctul profund al fricii istorice. Memoria colectivă românească este profund marcată de traumele deciziilor luate de marile puteri peste capul nostru, Pactul Ribbentrop-Molotov și Conferința de la Yalta.
Ce înseamnă pentru București o lume în care Washingtonul negociază tranzacțional cu Moscova și Beijingul?
Cea mai mare temere a diplomației românești trebuie să fie riscul ca Europa de Est, și implicit regiunea Mării Negre, să fie negociată ca o „zonă-tampon” sau o sferă de influență partajată pentru a opri conflictul din Ucraina și a normaliza relațiile SUA-Rusia (condiție necesară pentru ca SUA să se poată concentra pe rivalitatea cu China). Dacă un președinte american tranzacțional decide că securitatea flancului estic al NATO este prea scumpă și că trebuie transferată exclusiv în sarcina europenilor, România se va trezi într-un vid de securitate teribil, având în vedere incapacitatea militară cronică a Europei de Vest de a descuraja Rusia.
Până acum, România s-a bazat pe un algoritm simplu de securitate: Articolul 5 al NATO și Parteneriatul Strategic cu SUA. Dar la masa de la Beijing, garanțiile scrise pe hârtie sunt supuse testului de stres al interesului financiar și strategic imediat. Dacă România continuă să se bazeze doar pe o loialitate oarbă și asimetrică, fără a oferi valoare strategică indispensabilă (resurse energetice exploatate inteligent, o armată proprie puternică, un hub logistic esențial), riscă să devină o victimă colaterală. Nu mai este suficient să fii un partener obedient și previzibil. Într-o lume dominată de rivalități și raporturi de forță, respectul se câștigă prin relevanță strategică, capacitatea de negociere și puterea de a influența deciziile majore.
CITEȘTE ȘI: Iarna roșie: Europa la răscruce între ambițiile geopolitice ale marilor puteri și vulnerabilitățile propriului său proiect
România nu mai poate juca exclusiv cartea „elevului ascultător din clasa europeană”. În fața acestei noi ordini trilaterale, statul român trebuie să-și redefinească urgent strategia de supraviețuire: România trebuie să-și accelereze dezvoltarea capacităților militare și să creeze o alianță regională robustă, o axă a balticilor, Poloniei și României, care să devină principalul stâlp al securității post-americane sau franco-germane în regiune; Bucureștiul trebuie să învețe diplomația tranzacțională. Parteneriatul cu un lider de tip Trump trebuie construit pe baze pragmatice, prin contracte de armament, facilități logistice și oportunități de exploatare a gazelor din Marea Neagră, nu prin simple apeluri la valorile democratice. România trebuie să cumpere geopolitic securitate americană prin oferirea de avantaje economice de neegalat pentru SUA în regiune; din punct de vedere social și economic, statul român trebuie să reindustrializeze sectoarele critice cum ar fi cel energetic, agricol și apărare. Când marile puteri împart lumea, rutele comerciale sigure dispar, iar suveranitatea alimentară și energetică sunt singurele garanții ale menținerii ordinii sociale interne.
Întâlnirea Trump-Putin-Xi din capitala Chinei nu este sfârșitul lumii, dar este, fără dubiu, o schimbare de epocă, asistăm la declinul ordinii internaționale construite sub supremația Statelor Unite și la apariția unei noi ere, dominate de tranzacții pragmatice, rivalități de putere și interese geopolitice.
Absența Europei din fotografie ar trebui să sune ca un ultim clopoțel de alarmă la Bruxelles, Paris și Berlin. Dacă Bătrânul Continent nu se trezește din letargia birocratică și nu își construiește de urgență o armată comună funcțională și o viziune strategică de forță, va fi redus la stadiul de muzeu în aer liber al secolului XXI, o destinație turistică guvernată de puteri externe.
CITEȘTE ȘI: Pamfil Șeicaru: destinul gazetarului strivit între două epoci
Pentru România, mesajul de la Beijing trebuie citit cu luciditate, fără panică fatalistă, dar și fără iluzii sterile. Suntem o națiune aflată pe falia seismică a istoriei. În noua lume care se negociază astăzi, nicio țară mare nu va veni să moară pentru o țară mică doar din respect pentru tratate. Ne vom păstra libertatea și integritatea doar dacă vom fi suficient de puternici pentru a nu fi o pradă ușoară și suficient de inteligenți pentru a fi un aliat indispensabil. Istoria tocmai s-a întors, rămâne de văzut dacă ne vom ridica la înălțimea ei sau vom fi striviți sub roțile noii sale ordini.





