Ar trebui să existe undeva, într-un depozit uitat de lume, o arhivă a tuturor drumurilor, spitalelor, podurilor, stațiilor de epurare și școlilor pe care România le-a plătit fără să le vadă vreodată construite. Rafturi întregi de dosare legate cu șnur, cu ștampile rotunde și semnături apăsate. Pe coperți scrie „studiu de fezabilitate”, „analiză cost-beneficiu”, „strategie de dezvoltare”, „servicii de consultanță pentru întărirea capacității administrative”. În interior se află o țară care nu există. Este o Românie proiectată în cel mai mic detaliu și niciodată construită.

CITEȘTE ȘI: Este o prostie să lupți cu evidența

Dacă ar fi să punem cap la cap toate aceste studii, am avea planuri pentru următorii o mie de ani. Am avea autostrăzi trasate peste munți, spitale regionale cu săli de operație desenate la milimetru, centuri ocolitoare pentru orașe care între timp s-au golit de oameni. Avem tot. Ne lipsește doar realitatea, iar pentru această lipsă cineva a încasat bani, a emis facturi, a plătit taxe și a mers mai departe către următorul contract.

Nu este o metaforă exagerată. Este experiența zilnică a cetățeanului care trece cu mașina prin aceeași gropă de douăzeci de ani și citește, din când în când, că „s-a finalizat studiul de fezabilitate” pentru drumul pe care merge. Poate a treia oară. Poate a patra. Fiecare studiu vine cu o speranță care se stinge discret, fără comunicat de presă. Lucrarea nu începe, și nimeni nu răspunde.

Acest articol analizează un sistem atât de bine pus la punct încât a devenit invizibil, atât de normalizat încât îl numim „procedură” și care, asemenea oricărei structuri care funcționează în penumbră, are nevoie de un ingredient esențial pentru a supraviețui: tăcerea noastră. Să pornim de la o întrebare simplă, aproape copilărească. De ce are nevoie un minister cu sute de angajați, cu direcții, servicii, birouri și consilieri, de o firmă din afară care să-i spună cum să-și facă treaba? De ce un consiliu județean cu departamente tehnice întregi plătește pe cineva să-i scrie o strategie? De ce o primărie cu ingineri, juriști și economiști cumpără „servicii de consultanță pentru managementul proiectelor”?

CITEȘTE ȘI:   Iarna roșie: Europa la răscruce între ambițiile geopolitice ale marilor puteri și vulnerabilitățile propriului său proiect

Răspunsul oficial sună mereu la fel: lipsa de expertiză, complexitatea procedurilor, cerințele finanțatorilor. Uneori este adevărat. Există situații reale în care o instituție are nevoie de o expertiză rară, pe care nu o poate ține permanent în organigramă, iar consultanța cinstită există și poate fi utilă. Problema începe atunci când excepția devine regulă, iar consultanța încetează să mai completeze statul și îi preia, treptat, atribuțiile, pentru că dincolo de explicațiile oficiale se vede un paradox dureros. Statul plătește de două ori pentru aceeași muncă: o dată prin salariile angajaților și încă o dată prin contractele firmelor care fac ceea ce ar fi trebuit să facă angajații. Uneori plătește și a treia oară, atunci când același angajat, ieșit din sistem, revine ca expert al unei firme de consultanță, fiindcă ceea ce nu a vrut sau nu a fost lăsat să facă din interior face acum din exterior, la un tarif de câteva ori mai mare.

Un stat care se convinge singur că nu este capabil ajunge, în timp, chiar incapabil. Funcționarii competenți pleacă, pentru că nu mai au ce face și nimeni nu-i ascultă. Rămân cei care au învățat să semneze recepția unui raport pe care nu l-au citit. Instituția se golește de cunoaștere și se sufocă în dosare, în timp ce dependența de „băieții deștepți” capătă proporțiile unei boli cronice.

Există în România un drum pe care l-au parcurs mulți oameni care au avut cândva acces la putere – drumul de la uniformă sau de la funcție, la firmă.  Politicieni, foști ofițeri ai fostei Securități sau ai serviciilor de după 1990, foști polițiști, foști înalți funcționari descoperă la un moment dat vocația antreprenoriatului. Și, ce coincidență, piața pe care o aleg este aproape mereu aceeași: statul.

Nimeni nu are nimic împotriva dreptului unui om de a-și înființa o firmă după ce iese din funcția publică. Libertatea economică reprezintă un drept fundamental, nicidecum un privilegiu. Întrebarea legitimă este alta. Ce vând de fapt aceste firme? Vând expertiză sau acces? Vând competență sau agenda de telefon, relațiile, cunoașterea dinăuntru a sistemului și, uneori, dosarele care fac ușile să se deschidă?

CITEȘTE ȘI:  Pamfil Șeicaru: destinul gazetarului strivit între două epoci

Publicul așteaptă probe înaintea oricărei condamnări și, mai presus de toate, transparență: cine sunt acționarii reali, cine sunt beneficiarii, ce legături au cu cei care semnează contractele, cât de des câștigă aceleași firme la aceleași instituții. Presa de investigație a semnalat, de-a lungul anilor, situații în care firmele erau înregistrate pe numele unor rude, prieteni sau persoane în vârstă care nu aveau nicio legătură cu domeniul. Un administrator de optzeci de ani care semnează analize cost-beneficiu pentru proiecte de infrastructură ar trebui să ridice măcar o sprânceană în orice instituție de control.

Filosoful Max Weber descria birocrația modernă ca pe un aparat impersonal, construit pe reguli, competență și separarea strictă dintre funcție și interes privat. Ceea ce vedem uneori la noi este exact opusul : funcția este o rampă de lansare pentru interesul privat, iar regula devine un instrument prin care interesul privat se îmbracă în haine legale. Este o birocrație întoarsă pe dos, în care biroul public servește drept anticameră a contului personal.

Să urmărim, pe scurt, viața unui studiu de fezabilitate născut mort. Totul începe cu un anunț: „Instituția X va realiza un spital, un drum, un parc industrial.” Urmează o licitație, uneori cu un singur ofertant, alteori cu un caiet de sarcini croit atât de precis încât pare făcut după măsura unei singure firme. Contractul se semnează. Banii se plătesc. Studiul se predă, gros, impresionant, cu planșe colorate și tabele interminabile.

Apoi nu se mai întâmplă nimic. Proiectul nu are finanțare, terenul nu este al instituției, avizele nu au fost cerute, iar datele din studiu sunt preluate din alte studii, uneori cu tot cu numele altor localități uitate în text. Toată lumea știa de la început că lucrarea nu se va face. Studiul a fost comandat exclusiv pentru a justifica plata, fără intenția reală de a-l pune în practică.

CITEȘTE ȘI:  Diplomația „ amantlâcului”: radiografia prăbușirii instituționale

După câțiva ani, cineva își amintește de proiect. Studiul este „depășit”, prețurile s-au schimbat, normativele s-au modificat. Așa că se comandă unul nou și ciclul reîncepe, perfect legal în aparență, perfect inutil în esență.

Aceasta este, de fapt, „România cu studii de fezabilitate pentru următorii o mie de ani”: un perpetuum mobile al hârtiei, care se hrănește cu bani publici și produce doar alte hârtii.

Istoricul roman Tacitus scria: „Corruptissima republica plurimae leges” – „cu cât statul este mai corupt, cu atât legile sunt mai numeroase”. Am putea adăuga un corolar românesc: cu cât statul este mai corupt, cu atât studiile sunt mai numeroase.

Excesul de hârtie trădează un stat rătăcit în propriile proceduri, care a descoperit că până și această rătăcire poate fi profitabilă. Cu cât procedura este mai complicată, cu atât este nevoie de mai mulți „specialiști” care să o descâlcească, iar cu cât sunt mai mulți specialiști, cu atât procedura este mai complicată. Ceea ce ar trebui să fie un instrument de control se transformă într-o piață de desfacere.

CITEȘTE ȘI: Revoluția neterminată: de ce România rămâne ancorată într-un trecut pe care nu l-a îngropat

Aceste studii au o calitate rară: nu pot fi verificate de cetățean. Un drum prost făcut se vede. O școală nefinalizată se vede. Un studiu inutil stă însă într-un sertar, departe de ochii oamenilor, nu crapă, nu se surpă și nu scoate pe nimeni în stradă. Risipa are forma perfectă: urmele ei se regăsesc exclusiv în facturi, nu în rezultate vizibile.

Fiecare leu cheltuit pe un studiu care nu va fi folosit niciodată are o adresă precisă. Ar fi putut fi un aparat de dializă într-un spital județean, ar fi putut fi un microbuz școlar pentru copiii dintr-un sat în care drumul spre școală înseamnă șapte kilometri pe jos, ar fi putut fi o rețea de canalizare într-o comună unde oamenii încă scot apă din fântână. Banul public înseamnă medicamentul care lipsește, salonul neîncălzit și sala de clasă cu geamuri sparte.

Cei care plătesc nota sunt mereu aceiași: pensionarul care așteaptă la coadă la policlinică, mama care duce copilul la spital la o sută de kilometri distanță, tânărul care își face bagajele pentru Germania sau Spania pentru că acasă „nu se mișcă nimic”. Pentru ei, studiul de fezabilitate simbolizează încă o promisiune încălcată și încă un motiv să-și piardă încrederea.

Mai există și un cost care nu apare în nicio contabilitate: încrederea. De fiecare dată când un proiect anunțat cu fast dispare în tăcere, cetățeanul învață o lecție amară: promisiunile autorităților nu au valoare, banii publici se pierd în mecanisme inaccesibile, iar implicarea civică pare, treptat, o formă de naivitate. Din această lecție, repetată de mii de ori, se naște resemnarea, cel mai valoros aliat al celor care sifonează.

CITEȘTE ȘI: Moartea speranței: simulacrul guvernării într-o țară care și-a uitat rostul

Societatea care acceptă toate acestea ajunge să creadă că ”furtul elegant” este o formă de inteligență. „Băieții deștepți” ajung să fie priviți drept modele de urmat, iar copiii cresc având convingerea că relațiile deschid toate ușile, că cinstea înseamnă naivitate și că succesul se obține prin compromisuri, o moștenire toxică ale cărei costuri se răsfrâng asupra generațiilor viitoare.

Platon povestește în „Republica” mitul inelului lui Gyges, inelul care îl făcea invizibil pe purtătorul lui. Întrebarea lui era simplă și înspăimântătoare: ar mai rămâne omul drept dacă ar ști că nimeni nu-l vede? Consultanța fictivă și studiile de sertar sunt inelul lui Gyges al administrației românești. Ele fac jaful invizibil, îl ascund în spatele unei ștampile, al unui proces-verbal de recepție, al unei proceduri respectate pe hârtie.

Soluțiile sunt cunoscute de ani de zile, însă aplicarea lor contravine intereselor celor care au responsabilitatea de a le pune în practică. Iată câteva:

Publicarea integrală a studiilor, fiindcă orice studiu, orice strategie, orice raport de consultanță plătit din bani publici ar trebui publicat online, integral, într-un registru național ușor de căutat, astfel încât ceea ce s-a plătit din banii tuturor să poată fi citit de toți.

Registrul beneficiarilor reali verificat efectiv, pentru că nu este suficient ca firma să declare un nume. Instituțiile de control ar trebui să verifice dacă administratorul formal are vreo legătură reală cu activitatea firmei.

CITEȘTE ȘI:  Operațiunea „soldatul Bolojan”: o iluzie a schimbării într-o Românie fără repere

Introducerea unei perioade de incompatibilitate – foștii demnitari, ofițeri și înalți funcționari nu ar trebui să poată vinde servicii, câțiva ani după plecare, instituțiilor pe care le-au condus sau controlat.

Responsabilitate pentru studiile neexecutate – orice studiu rămas în sertar mai mult de câțiva ani ar trebui să declanșeze o analiză a celui care l-a comandat : cine a cerut, de ce, cu ce finanțare prevăzută.

Întărirea capacității interne prin formarea, plata decentă și păstrarea specialiștilor, în loc să contracteze firme care să-i „consilieze” pe angajați. O instituție competentă nu are nevoie de tutori permanenți.

Nimic din toate acestea nu se va întâmpla de la sine. Cei care profită de mecanism sunt adeseori chiar cei care ar trebui să-l reformeze, tocmai de aceea presiunea trebuie să vină de jos: de la jurnaliști care investighează, de la funcționari care refuză să semneze, de la consilieri locali care cer documentele, de la cetățeni care întreabă, insistent și public: „unde este drumul pentru care s-a plătit studiul?”

Democrația presupune, dincolo de votul exprimat o dată la patru ani, dreptul de a cunoaște destinația banilor publici și curajul de a cere socoteală celor care îi administrează. Legea accesului la informații de interes public există, rapoartele Curții de Conturi există, sistemul electronic de achiziții publice există, instrumentele sunt la îndemână, ceea ce ne lipsește este doar obiceiul de a le folosi.

CITEȘTE ȘI:  Dictatura imposturii: de la promisiunea libertății la statul capturat

Până atunci, România va rămâne ce este astăzi: o țară cu planuri pentru o mie de ani și cu oameni care nu mai au răbdare nici pentru unul singur.

Într-o zi, poate, un copil va întreba de ce drumul spre școală este tot de pământ, deși pe hârtie a fost asfaltat de trei ori, și nu vom avea ce să-i răspundem, pentru că adevărul este prea rușinos: am plătit visul de mai multe ori și l-am lăsat să moară în sertar.

Avem studii pentru o mie de ani și răbdare pentru nici măcar o zi. Între aceste două realități stă o întreagă industrie a „băieților deștepți”, care trăiesc din promisiunile noastre neîmplinite. Nu ne trebuie un nou studiu de fezabilitate ca să înțelegem ce se întâmplă, ne trebuie doar curajul de a spune, cu voce tare, că o țară nu se construiește din hârtie.