De la „rezistență” la „sabotaj”: cum a devenit boicotul instituțional acceptabil sau condamnabil, în funcție de miză
Dezbaterile aprinse din ultimele zile privind amânarea deciziilor Curții Constituționale pe legea pensiilor magistraților scot la iveală o dublă măsură greu de ignorat. Patru judecători CCR sunt acuzați că ar fi „boicotat” deliberările prin neasigurarea cvorumului, iar discursul public a alunecat rapid spre termeni precum „blocaj instituțional”, „atac la statul de drept” sau chiar „conspirație politică”.
Tonul este grav și moralizator. Problema este că România a mai trecut prin episoade similare, iar atunci verdictul public și politic a fost exact opus.
Când boicotul era „necesar”
Un exemplu relevant vine din 2019, când Consiliul Superior al Magistraturii a fost blocat luni la rând prin refuzul sistematic al unor membri de a participa la ședințele de plen. Miza era validarea numirii Adinei Florea la conducerea Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție (SIIJ).
Șapte membri CSM au lipsit repetat, anulând sau amânând cel puțin șapte ședințe consecutive. Nu a fost o întâmplare, ci o strategie asumată. Reacția politică de atunci? PNL și USR au privit boicotul ca pe un act legitim, chiar lăudabil, o formă de „rezistență” împotriva unei structuri considerate nocive pentru justiție.
În presa apropiată acestor partide, gestul era prezentat drept dovadă de responsabilitate și curaj instituțional. Rezultatul a confirmat eficiența tacticii: Adina Florea s-a retras, iar SIIJ a fost ulterior desființată.
Aceeași metodă, altă etichetă
În 2025, patru judecători CCR folosesc același mecanism procedural – lipsa cvorumului – într-un context diferit, dar cu o miză la fel de sensibilă: o lege care schimbă radical regimul pensiilor magistraților, adoptată rapid, sub presiune bugetară și politică.
De data aceasta, reacția este diametral opusă. Aceleași voci politice vorbesc despre „sabotaj”, „blocaj inadmisibil” și chiar despre necesitatea sancționării sau revocării judecătorilor. Fără probe concrete, se sugerează inclusiv o coordonare politică.
Diferența nu ține de principiu, ci de rezultatul politic dorit.
– În 2019, boicotul bloca o numire indezirabilă → era „bun”.
– În 2025, boicotul încetinește o reformă grăbită → devine „rău”.
O problemă de coerență, nu de procedură
În realitate, nu boicotul ca instrument este problema, ci incoerența morală cu care este judecat. Când servește o anumită agendă, devine „act de curaj”. Când o încurcă, este etichetat drept „atac la statul de drept”.
Această dublă măsură erodează mai mult încrederea publică decât orice lipsă de cvorum. Pentru că transmite un mesaj simplu și cinic: regulile sunt bune doar atunci când produc rezultatul dorit.
