Dragii mei,

În intervenţiile mele anterioare, fie că vă vor­beam despre vremuri, în încercarea de a surprinde şi anii copilăriei mele, fie că vorbeam de timp, răvăşit de gânduri, v-am tot povestit. Ba despre una, ba des­pre alta, ba despre un consătean, Leancă, omul care, după ce a stat ani buni la Periprava, ca presu­pus legionar, a intrat din nou în temniţă, pentru că a scăpat un pârţ mai tare, la o adunare generală, tocmai în momentul în care a luat cuvântul tovarăşul prim-secretar de la judeţ. …Tovarăş, tovarăş mare! Cum o fi fost cu tovărăşia aia, numai Dumnezeu ştie?! Mă rog, a încercat Leancă să explice că tot ce s-a întâm­plat ar fi fost o problemă de sănătate, că la mijloc stăteau bătăile primite în lagărul de la Periprava, dar degeaba. La vremurile de atunci, era suficient să i se pară unuia că ai fi, cumva, împotriva orânduirii, şi nici dracu nu te mai scăpa! Sau dacă te pizmuia un oarecare frustrat, de pe la oraş sau de la sat, aceeaşi soartă aveai. Tovarăşii intrau în acţiune. Şi ca să se remarce şi să fie avansaţi, îţi rupeau mai întâi oasele, apoi te aruncau în duba securităţii. Nici măcar unul dintre cei angrenaţi în sistemul ticălos, n-ar fi scăpat, cumva, ocazia. În consecinţă, un idiot te turna, altul te pisa, iar ultimul te împuşca. Nu era exclus, să fie unul şi acelaşi! Nu tu sentiment, nu tu raţiune, nu tu omenie, nimic! Omul, bestie şi atât! Cu alte cuvinte, un delator bolnav de preamărire, putea extermina, fără vreun semn de remuşcare, un sat. Totuşi, Leancă a avut noroc. Mai mult de jumătate din cei ce au fost săltaţi de securitate au fost împuşcaţi fără proces. Atunci au dispărut, fără urmă, Chirţu, Amă­răzeanu şi încă mulţi alţii. Oamenii nu scoteau o şoaptă. Frica le intrase în oase. Când trecea pe drum, într-o parte şi în alta, potera, totul încremenea. Mai târziu, când regimul, abia instalat, şi-a făcut cât de cât suma, a dat sălbaticilor de prin sate adunarea. Atunci, în una din zile, pe înserate, „tovarăşii“ din copilăria mea au plecat. Prima care a văzut, când se urnise din loc maşina cu ei, fusese femeia lui Ion al lui Păsat. S‑a uitat lung, până s-a convins că dusă e duba, apoi a dat fuga la vecina din spatele casei:

CITEȘTE ȘI: Apocalipsa, în varianta de astăzi…în varianta de mâine

„– Ioană!

– Ăi?

– Ia ieşi, fată, să-ţi spun o vorbă …

– …

– Fă, plecară ăia!

– Plecară?

– Plecară!

– Ducă-se-nvârtindu-se! Ai iaca-cui să fie!

– Mărie! – a strigat Ioana, peste gard, la femeia lui Banţa.

– Ău?

– Fată, plecară!

– Cine?

– Ăia, lua-le-ar Dumnezeu pământul din faţa ochilor…!

– Ducă-se, arză-i-ar focul să-i arză!

– Leliţă! – a strigat Măria.

– Ce ţi-e, femeie, arde?

– Scăparăm!

– De cine?

– De blestemaţii ăia.

– Aaa, da… Bată-i-ar ciuma să-i bată!

– Liţă! Bă, Tache! Ăsta a surzit definitiv. Liţă, fire-al focului cu urechile tale!

– Ce-ai fă, hârba dracului, turbaşi?

– Bă, plecară ăia!

– Ducă-se unde s-a dus muma! …Şi să vină când i‑oi chema eu!

– Făsui! Auzişi, mă? Scăparăm!…

– Scăparăm pe dracu!“[1]

…Mda! Făsui a avut dreptate! Într-o primă fază, bestiile au fost înlocuite cu altele, o idee mai puţin analfabete şi, pentru impresie, ceva mai ferchezuite. Delatorii, desigur, au ieşit ca păduchii în frunte şi au rămas fruntaşi deasupra, peste obşte. Regimul i-a şcolit cam până pe la patru clase, apoi le-a dat diplome, după caz. Şi uite aşa, unul, Tropăneaţă, a fost instalat preşedinte la c.a.p., Dragu, rebotezat în Drăguleasa, cu diplomă de universitar la ff, numit preşedinte de sfat… Sfatu’ Popular, pentru cei tineri şi pentru cei ce nu mai ţin minte… Pe scurt, cei ce au pus umărul la scosul lumii din firesc s-au trezit peste noapte sus, ba activişti, ba directori, şefi peste mai toate, ba chiar mai mult, profesori cu vechi state la universităţile de stat, reinventate. Şi cum comen­duirea, şi la nivel înalt, şi la nivel zonal, avea nevoie de flaşnete, din adunătură au selectat când pe unul, când pe altul, aproape toţi un fel de Lulescu, telec­tuali, scoşi la comandă, doar pe ţeava escu. Al de Lulescu, şi el bolând de preamărire, s-a pus pe scris şi pe turnat. Din câte îmi aduc aminte, a turnat, nu doar pe cei apropiaţi, prietenii de chefuri şi pahar, ci chiar şi pe mumă-sa, care ar fi zis, odată, în fundul curţii, înainte de a-şi fi dat jos chiloţii: „Fir-ar al dracu de rahat!“ Cum era firesc, într-un nefiresc dat dracu, a ajuns femeia pe la secu. Iar acolo, luni întregi ar fi tot dat cu subsemnatul, până ce şi-a ieşit din minţi şi ar fi recunoscut că rahatul ajuns nespălat pe culme, devenise de la o zi la alta, greu de suportat. Meşche­tarii au meditat, au analizat, s-au sfătuit unii cu alţii şi au hotărât să ducă femeia, deja sedată, direct în casa de nebuni. A avut, totuşi, noroc prin faptul că, între timp, fiul său, Lulescu, imnuri şi ode, la fiţuică, a publicat. …Evident, ca drept recunoştinţă, orândui­rea i-ar fi decernat titlul de puiet al neamului. Iar de aici, Lulescu şi iar Lulescu!… Om cu influenţă! Acum să nu credeţi că pe mine viaţa m-a iertat! Nu! Ca pionier, apoi ca utecist, în momente când altfel nici că se putea, pe rahatul pus pe culme, vrând-nevrând, l-am tot citat şi recitat.

CITEȘTE ȘI:  Justiția la răscruce: între altarul dreptății și sanctuarul privilegiilor

Fraţilor, ce a fost în ’89?!… Nici nu ştiu şi nici nu scormonesc mai mult. Abia a prins coajă! Totuşi, după unii, cică s-ar fi schimbat culmea, iar pe ea, ex­celenţe, una, alta… Iar de aici, în marea lor parte, tovarăşii Lulescu şi-au pierdut obiectul muncii. De la de-i ca el, noile instituţii nu mai voiau informaţii. Or­ganul partidului, cu care îşi învelea ţăranul brânza şi mămăliga, a devenit hodoronc-tronc, un altceva. Apoi, odele au fost arse sau au căzut toate, peste noapte, cu toţi Luleştii, în closetele spurcate…

Unii s-au căţărat şi au ieşit la suprafaţă. Nu, nu vă spun mai mult, că vi se face greaţă. S-au duşuit, s-au pieptănat şi ca să li se piardă urma, deja împrăş­tiaţi prin lume, unii au devenit „Neaţă“, alţii „Fleaţă“ alţii „Pârţă“… Scârţă! Odată reinventat, Domn Scârţă, plin de el, s-a pus iarăşi pe turnat:

„Domne comandant, io, Scârţă, ăla cu duşumeaua, în seara asta, treaz, adică negustat, am văzut cu ochii mei ches­tiuni împotriva partidului şi împotriva orânduirii. Aşa că vă aduc la cunoştinţă că l-am văzut pe pocitul ăsta de Firică, investit de partid cu credinţă, să-i culturalizeze cu doctrina sau să-i belească pe ţărani, acum trădător de stat… Şi ar mai fi… În consecinţă, cobora pe scări cu ambele putori, cu care o viaţă s-a distrat, dar cu care la sfat, neam! Din acest motiv zic, comform stătutului în partid, că e, după aliniatul al şaşelea, mai mult decât poligam, că a trăit, când cu una, când cu alta, încât unul ca mine, cu origini sănătoase, neam! Acu, târziu, la ora asta, când latră câinii peste drum, nu ştiu. Sunt la Drincă, ce o face ei doi derbedei împotriva mo­ralei la partid, cu două, iar nu ştiu! Io, Scârţă, propun să luaţi la cunoştinţă şi să-i băgaţi la temniţă vreo câteva luni, că e pericol mare pentru scară şi pentru neam. Că poate atenta şi la Scârţa mea. De-aia io zic să fiţi fermi şi să-l tăbăciţi ca să opriţi toate aceste nenorociţi. Că după aceea, Tăsică al meu, pâinea lui Dumnezeu, şi cu Scârţa face ei cele de trebuinţă şi pomana. Şi pentru dumneata! Nu mai semnezi că mă ştiţi cât de serios şi cât v-am servit cu cauza!

                                                                                          Pentru totdeauna, Scââârţ!’’

PS. Patriot, după cum mă știți! Când t`oarășii, hai cu colectivizarea, io, hai! Jenial! În 89, când ei, hai… eu, hai! Jenial, domnule, iar Fircă, acu, na, când cu una, când cu alta, în poligam,…iar io, neam! Păi, să plătească taxa, birul, zeciuiala… Nu?! Cum a zis și t`oarășu, că eu neam…